14. (poveşti, proză scurtă)
~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~
subciclul Povestea unui grădinar ce scria cu lumină
Flacăra din harem
A fost odată ca niciodată, de când se scria albina pe petale, mai mândru cine n-a văzut o lalea înflorind...
În grădinile ascunse ale unui palat din vechea Persie, unde fântânile murmurau ca niște jurăminte șoptite și aerul mirosea a rodie coaptă, trăia o lalea roșie, înaltă și dreaptă, cu petale ca o limbă de foc. O chema Zerafira. Nu fusese dintotdeauna floare.
Cu mult înainte, fusese o tresărire în inima unui tânăr poet pe nume Arman.
Arman iubea o fată din haremul șahului. Numele ei era Leïla. Ochii îi erau întunecați ca noaptea deșertului, iar râsul ei suna ca apa care scapă dintre degete. Dar Leïla nu era liberă. Haremul era o lume închisă, cu ziduri înalte și porți păzite de tăceri.
Arman o zărise o singură dată, prin grilajul unei ferestre, când vântul îi ridicase voalul. Atunci inima lui aprinsese o scânteie care nu mai voia să se stingă.
— Dacă nu o pot atinge, o voi cânta, își spusese el.
Și o cânta în fiecare noapte, sub zidurile palatului.
Leïla auzea.
În tăcerea haremului, printre mătăsuri și parfumuri grele, vocea lui pătrundea ca un fir subțire de lumină.
— Cine ești? șopti ea într-o noapte, apropiindu-se de fereastră.
— Sunt cel care te iubește fără să te cunoască, răspunse Arman.
— Nu mă cunoști.
— Dar te simt.
Leïla își lipi palma de grilaj.
— Dragostea ta e periculoasă.
— Dragostea mea e tot ce am.
În grădina palatului, șahul cultiva flori rare. Îi plăceau în mod special lalelele – simbol al perfecțiunii și al focului regal. Într-o dimineață, când soarele răsărea roșu ca o rană, Arman află că Leïla urma să fie aleasă pentru a-i deveni soție șahului.
Cerul i se prăbuși în inimă. Rătăci prin deșert trei zile și trei nopți, fără apă, fără somn, cu numele ei pe buze. În a treia noapte, sub un cer încărcat de stele, se opri.
— Dacă iubirea mea nu poate trăi, să ardă, spuse el.
Și inima i se frânse. Legenda spune că, acolo unde sângele lui a atins nisipul, a răsărit o floare roșie, intensă, cu petale strânse ca o flacără ținută în palmă. Aceea a fost prima lalea.
---
În grădina palatului, grădinarii găsiră floarea și o aduseră șahului.
— Privește, măria ta, o minune!
Șahul o atinse.
— E ca focul.
O plantă în inima grădinii. Leïla o zări într-o dimineață. Se apropie. Petalele lalelei tremurau ușor.
— Cine ești? șopti ea.
— Sunt ceea ce rămâne când iubirea arde prea tare, răspunse Zerafira.
Leïla tresări.
— Arman…
— Da.
O lacrimă îi căzu pe petală. Laleaua o sorbi ca pe un nectar.
— Nu plânge, spuse floarea. Nu sunt moarte. Sunt transformare.
— Te-am pierdut.
— M-ai aprins.
Zerafira creștea dreaptă, intensă, diferită de toate celelalte flori. Roșul ei nu era simplu roșu. Era adânc, aproape negru în miez, ca o iubire dusă până la margine.
Șahul observă.
— Această floare e mai frumoasă decât toate. O voi păstra doar pentru mine. Leïla înțelese ironia. Dragostea adevărată devenise podoaba celui care o interzisese.
Într-o noapte, Leïla ieși în grădină. Se aplecă asupra lalelei.
— Dacă m-a iubit cu adevărat, dă-mi un semn, șopti ea.
Zerafira își desfăcu petalele larg, ca o flacără izbucnind. Un vânt cald se ridică.
— Iubirea nu e să mă păstrezi, Leïla. E să arzi fără teamă.
— Dar eu sunt captivă.
— Nu. Doar trupul tău.
Leïla închise ochii.
A doua zi, când șahul veni să admire floarea, o găsi ofilită. Petalele căzuseră peste nisip, ca niște bucăți de jar stins.
— Ce blasfemie! strigă el.
Dar în locul lalelei, alte zece tulpini roșii răsăriseră. Zerafira nu murise. Se multiplicase. În fiecare petală nouă era câte o șoaptă: Iubirea absolută nu poate fi posedată.
Leïla, în tăcerea ei, începu să zâmbească altfel. Nu mai era o prizonieră care plânge. Era o femeie care știa.
Într-o seară, când soarele cobora peste cupolele aurite, ea șopti:
— Arman, unde ești?
Și vântul răspunse prin foșnetul lalelelor:
— În fiecare flacără care nu se teme să ardă.
De atunci, laleaua roșie a devenit simbolul iubirii absolute – nu cea care cere, ci cea care se mistuie fără rest. Zerafira înflorește în fiecare primăvară. Dreaptă. Intensă. Ca o inimă care nu a știut să iubească pe jumătate.
Și încalec pe-o lalea, iar cui nu-i place, rău să-i stea!
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii