02. (poezie, cyberpoem)
~ ciclu cenușa veacurilor lungi ~
însemnări lirice pentru ultimii păstrători ai luminii din lindon
Motto: „timpul este un fluviu leneș care ne înconjoară dar nu reușește să ne tragă în adâncurile lui nuanțate, stăm pe terasele de piatră și privim cum stelele își schimbă poziția pe bolta obosită a nopții.”
frângerea primului răsărit
dedicat arhitecților din lindon
se scurg veacuri lungi ca nisipul fin
statuile de piatră privesc spre mare
zidurile din lindon cresc sub soare
lumina nouă spală țărmul ud
timpul nu poate opri mersul greu
peste câmpii udate de ocean
părul rămâne neatins de iarnă
dar ochii strâng umbre din trecut
măsurăm anii prin frunze de aur
mallorn se scutură în tăcere
pe iarba verde din grădina veche
trec veacuri albe peste fruntea noastră
și nimeni nu își mai amintește zori
zece mii de ierni au trecut în zbor
peste acoperișuri argintii
casele noastre înalte nuanțează
memoria vie a unor mari copaci
ei nu mai lasă umbre pe pământ
dincolo de marea cea îndepărtată
nimeni nu întreabă de unde venim
când ridicăm turnuri subțiri spre cer
suntem doar arhitecții unei clipe
care refuză să moară în uitare
sub pașii grei ai lumii muritoare
fiecare piatră poartă un jurământ
rostite în șoaptă împotriva serii
mâinile sunt obosite de daltă
marmura albă se despică lent
cu o precizie pur ritualică
numărăm stelele de pe boltă
ele se aprind deasupra golfului
în nopțile reci și pline de ceață
timpul nu lasă riduri pe obraz
dar ne îngreunează orice gând
vedem cum se schimbă linia mării
sub loviturile valului sărat
nimic nu rămâne neschimbat aici
doar dorul ne împinge spre apus
privirea fuge pe apele mari
suntem martorii muți ai epocii
lumea își învață acum numele
printre popoarele noi și străine
construim poduri peste râuri reci
știind că într-o zi vom pleca
și nu ne vom mai întoarce la mal
ciclurile lumii se repetă clar
oamenii se sperie de curgerea lor
pe noi ne cuprinde o tăcere adâncă
înflorirea este singurul semn
într-un calendar pierdut de vreme
lumea își pierde treptat sfințenia
privim spre est unde noaptea crește
simțim cum aerul devine greu
la fiecare suflare a umbrei
dar aici pe mal zidul este nou
bastioanele rezistă sub furtuni
lindon este o arcă de granit
pregătită pentru mari singurătăți
secolele vor veni cu certitudine
stâlpii de susținere poartă nume
pe care oamenii nu le pot citi
păstrăm tăcerea ca pe o haină
în timp ce totul în jur se strică
nouă mii de primăveri au trecut
de când am văzut primele ziduri
chipurile par sculptate în gheață
dar în noi arde un foc străvechi
adus din îndepărtatul valinor
nimeni nu înțelege ce simțim
când privim păduri cum mor în țărână
suntem bătrânii fără de vârstă
ai unui pământ care se micșorează
legăm istoria cu fire de argint
și o ascundem în mari biblioteci
aerul sărat ne mângâie fața
nu există odihnă pentru noi
păzitorii ultimei frontiere sfinte
lăsăm porțile deschise în noapte
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii