Curgea însuflețită și, ca un cântec de sirenă tresărit,
În torente de pasiuni și dorințe, atrăgea fără himere
Până când brâu-i de-argint inunda soarele-n răsărit
Și-ar fi vrut... până dincolo de porțile timpului efemere.
Azi, însă, se-odihnește-o clipă-n centrul ființei
După un parcurs mondo-clădit din patimi și durere
Și-adună apele fremătânde sub presiunea sentinței
La porunca-mpilatoare-a-mblânzitorului de vrere.
Apoi, ca o mamă cu trupul de apă, solvinduse-n căutare
Să-nchidă ciclul naturii în ostilul mediu fluviatil,
Încearcă să legene-n brațe un peisaj terestru sub teroare
Într-un culcuș primenit din lutul, altădată, mai fertil.
De când viitura rechinilor a-nceput să dispună
Și, la-ngrădirea zăvoiului de sălcii și stuf, obligă,
Cu greu, Delta lacrimilor zilnice mai poate să pună
O coadă de pește sănătos lâng-o bucată de mămăligă.
Dunărea freamătă de răsuflarea acelorași idealuri
Chiar dacă, azi, pătimește și oftează ca un om trudit:
Să aibă mereu alături glasul adâncului dintre maluri
Și glia sfințită de suflul dacilor așa cum i-a fost izvodit.
(Drobeta-Turnu Severini, 2O17, O6 septembrie)
-->
Comentarii
Mulțumesc, AURELIA! O zi frumoasă!