( Poem nenumerotat)
Aseară, când te-ai lepădat de mine,
de frig ce îmi era credeam că inima o să facă pneumonie.
De-aseară,
pe sub cerul fără de nici o culoare,
mi-au rămas toate gările lumii numai mie
cu sălile reci de așteptare.
Azi noapte toți meteoriții universului mi-au căzut în cap;
în nici o amintire cu tine nu mai încap.
M-am pus rău cu lumea,
bolborosesc în limbi necunoscute,
mi-am făcut dușmani.
*
Aștept o liniște dementă să mă răvășească
sau să mă soarbă cu înghițituri mici
precum sorbi ceaiul.
Frământ în palme bucăți de hârtii;
repet în gând, repet cu voce tare,
dar tot nu pot să învăț pe de rost să-mi iau bun rămas,
așa că mi-am notat replica de adio pe o fițuică,
în cazul în care devin subit uitucă.
*
Fir-ar să fie, nu m-am dat cu roșu pe buze
de la despărțire;
m-am umplut de cotidian,
mi-au rămas brațele obtuze,
pe frunte s-au născut o mulțime de riduri,
mi s-au înmulțit pistruii pe nas,
nu mai alerg, merg la pas,
pe când viața umblă cu șotii.
*
De unde răsari, nu știu.
Apari din cerul fagure de miere,
fără flori, fără bomboane, cu palmele goale,
cu mânecile cămășii suflecate până la coate
fluturând zâmbete precum batiste colorate.
Cât te plac când mă placi!
Picioarele mele, kilometri de bulevarde elegante,
niște toante, nu-mi mai sunt amice,
desculțe devin comice,
încrucișate o iau înaintea trupului;
ca pe coclauri umblă teleleu.
După ele, aruncată ca din praștie, vin și eu
cu toate cutremurele viselor sparte,
cu sufletul schilod,
cu brațele vraiște,
cu mintea năucită,
cu inima zăpăcită
de dorul tău.
Să nu-mi mai lași toate gările lumii mie;
nici vântul nu le-a vrut în chirie,
dragul meu!
Veronica Șerban
(16.05.2019)
-->
Comentarii