22. (cyberpoeme, cyberproze)

~ ciclul Zodiacul Miresmelor Eterne ~

Orbita senzorială a spiritului uman – ciclul anual suprarealist

Septembrie: „Mecanica Chihlimbarului” 22

22. (cyberpoeme, cyberproze)

~ ciclul Zodiacul Miresmelor Eterne ~

Orbita senzorială a spiritului uman – ciclul anual suprarealist

Septembrie: „Mecanica Chihlimbarului” 22

21. (cyberpoeme, cyberproze)

~ ciclul Zodiacul Miresmelor Eterne ~

Orbita senzorială a spiritului uman – ciclul anual suprarealist

Septembrie: „Mecanica Chihlimbarului” 21

20. (cyberteatru, cyberproze)

~ ciclul Zodiacul Miresmelor Eterne ~

Orbita senzorială a spiritului uman – ciclul anual suprarealist

Septembrie: „Mecanica Chihlimbarului” 20

Își cerne toamna frunzele uscate

peste-amintiri lăsate în trecut,

iubitele din viața mea plecate

revin acum cu-un tren necunoscut.

Apar pe rând în gara neștiută,

cu loc plătit la ultimul vagon,

și mă privesc cuprinse de derută

văzând că le salut de pe pero

( Poem nenumerotat)

Aseară, când te-ai lepădat de mine,
de frig ce îmi era credeam că inima o să facă pneumonie.
De-aseară,
pe sub cerul fără de nici o culoare,
mi-au rămas toate gările lumii numai mie
cu sălile reci de așteptare.
Azi noapte toți meteoriți

MOTTO: „Ce-i viața, dacă nu umbra unui vis care fuge?” (Umberto Eco)

Umberto Eco (5 ianuarie 1932 – 19 februarie 2016) a fost un scriitor italian, filosof și semiotician. Este cunoscut în special pentru romanele sale „Numele trandafirului” și „Pendulu

Cad frunzele-n parc purtate de vânt,

pe cer se adună nori de zăpadă,

la margini de vis stă gândul înfrânt,

plâng cărțile-n rafturi gata să cadă.

Un tren rătăcit, ajuns prea târziu,

așteaptă în gară un semn de plecare,

un biet impegat, în biroul pustiu,

vis

Își cerne toamna frunzele uscate

peste-amintiri lăsate în trecut,

iubitele din viața mea plecate

revin acum cu-un tren necunoscut.

Apar pe rând în gara neștiută

cu loc plătit la ultimul vagon

și mă privesc cuprinse de derută

văzând că le salut de pe peron.

Ploua tăcut în seara noastră,
iar trenul ce pleca din gară
avea doar chipu-ţi la fereastră
cu zâmbetul rămas afară.
Pleca încet, dar nu ştiu unde,
lăsând în urmă mica gară,
iar eu priveam rănit de-afară
prin stropii ploii tremurânde.
Rămas acolo-n

Arinii Dornei, peste ani,
cu amintirile la poartă,
așază dorul sub castani
să cânte pe viola spartă
un cântec fără început
venit cu umbrele opace
cândva lăsate în trecut
pe buza zilelor gonace,
cu brumele căzute jos
în nopțile cu lună plină
și ore ca

Chiar de sunt vie, mor încet în mine,

Cu fiecare ton de vodevil,

Din amăgiri la metru sau la kil,

În trenul vieții, legănat pe șine.

Și amorțită-n trista balansare,

Pe culoar mă mai strecor tiptil,

Din martie și până în april,

Pândind la colț o dulce alina