O, cum se duce gândul pe căile astrale
şi în infimul clipei, ajuns la infinit,
destramă karma sorții, din mitice pocale,
pe brâul neuitării, la margini de zenit.
.
Nu poate nici lumina vreodată să ajungă
acolo unde gândul a fost deja ajuns,
dar nici trăirea clipei nu poate să se stingă
căci tot ce face gândul rămâne nepătruns.
Pe ce suport ajunge la marginile lumii? –
sau dincolo de margini, în infinitul mic
al clipei resimțite, trecând prin toți atomii
ce par a face timpul aproape din nimic?
Pe muchii de-ndoială, această paradigmă
cu mintea mă împinge, mereu mai hotărât,
spre detaşarea calmă de tragica enigmă
adusă de-ntrebarea: ce-a fost la început?
-->
Comentarii