07. (poveşti, proză scurtă)
~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~
subciclul Povestea unui grădinar ce scria cu lumină
Ghiocelul – Lacrima Evei
A fost odată, în vremurile de demult, când florile vorbeau între ele în șoaptă, ca să nu le audă iarna.
Într-un timp în care iarna nu avea sfârșit și zăpada își așternea domnia peste pământ fără teamă, trăia sub omăt o ființă mică, albă și neștiută de nimeni. O chema „Albaea“.
Nu era încă floare. Era doar o tresărire.
Pământul o ținea în palme, iar frigul o strângea ca pe o greșeală pe care lumea voia s-o uite.
— De ce mă împingi în sus? șopti ea într-o zi către Glasul Cald care o mângâia din adânc.
— Pentru că tu ești începutul, răspunse Glasul. Și începuturile dor.
Albaea nu înțelegea ce înseamnă început. Simțea doar apăsarea zăpezii și un dor vag, de lumină, pe care nu-l cunoscuse niciodată.
Într-o seară, când luna cădea peste câmpuri ca o pecete de argint, vântul – pe nume Boreas – se opri lângă locul unde Albaea îndrăznea să crească.
— Întoarce-te în pământ, îi spuse el. Iarna încă respiră. Nu e loc pentru tine.
— Dar eu nu vreau să iau nimic, răspunse ea. Vreau doar să fiu.
Vântul râse rece.
— A fi înseamnă a sfida frigul.
Și o acoperi cu un val de ninsoare.
Dar Albaea nu dispăru.
În adânc, Pământul îi povestea o legendă veche, mai veche decât frigul.
„Când Eva a fost alungată din Eden, lacrimile ei au căzut peste zăpada rece a lumii. Îngerii au vrut să le înghețe, dar Dumnezeu le-a atins și le-a dat o formă albă, mică, smerită – ca o iertare. Așa s-a născut prima floare care înfruntă iarna.”
— Eu sunt lacrima aceea? întrebă Albaea.
— Ești amintirea ei, răspunse Pământul.
Și atunci, din dorul acela, Albaea își ridică tulpina subțire și, pentru prima dată, străpunse omătul.
Lumina o izbi ca o revelație.
Cerul era vast, iar soarele – timid încă – o privi cu o mirare caldă.
— Cine ești tu? murmură Soarele.
— Nu știu, răspunse ea. Dar am venit.
Și atunci se deschise.
Petalele ei albe, plecate ca într-o rugăciune, tremurau. Nu era mândră. Nu era mare. Nu era puternică. Dar era vie.
Boreas se întoarse.
— Cum ai îndrăznit? urlă el.
— Nu am îndrăznit, spuse Albaea. Am sperat.
Cuvântul acela făcu zăpada să trosnească. Speranța era o forță pe care frigul nu o înțelegea.
Zilele treceau. Albaea rămânea.
Alte semințe o simțeau.
În apropiere, sub omăt, o altă voce începu să vibreze. O chema Lira.
— Cum e sus? întrebă Lira.
— Rece. Strălucitor. Vast. Dar merită, spuse Albaea.
— Mi-e teamă.
— Și mie mi-a fost.
Lira tăcu.
Dar într-o dimineață, lângă Albaea, zăpada se umflă. O altă tulpină subțire se ridică.
— Nu vreau să fiu singură, spuse Lira.
Albaea zâmbi în felul ei – printr-o ușoară plecare a capului.
Și astfel, două lacrimi se legănau în vânt.
Primăvara nu venise încă, dar promisiunea ei începuse.
Într-o zi, un copil trecu pe câmp. Se numea Darian.
Avea mâinile roșii de frig și obrajii arși de vânt. Căuta lemne pentru foc.
Se opri brusc.
— Mamă! strigă el. Privește!
Mama lui, obosită și cu privirea învățată să caute doar supraviețuirea, se apropie.
— Ce este?
— O floare.
Ea zâmbi cu îndoială.
— Nu poate fi. E încă iarnă.
Dar era.
Albaea și Lira tremurau sub soare.
Femeia îngenunche.
— Dumnezeu ne-a trimis un semn, șopti ea.
Nu le rupse.
Doar le privi.
Și în privirea aceea era ceva nou: nădejde.
În noaptea următoare, Boreas se retrase.
— Nu voi câștiga anul acesta, murmură el.
Soarele se înălță mai curajos.
Zăpada începu să plângă.
Albaea simțea că trupul ei mic e doar începutul unei revărsări mai mari.
— Ce se va întâmpla cu mine? întrebă ea.
— Te vei ofili, răspunse Pământul.
— Atât?
— Dar vei fi amintirea care cheamă primăvara.
Și Albaea înțelese.
Nu trăia pentru sine. Trăia pentru trecere.
Într-o dimineață, când câmpul era deja pătat de verde crud, Albaea își plecă mai mult capul.
Lira o privi.
— Ți-e teamă?
— Nu, spuse ea. Am fost ceea ce trebuia.
— Ce înseamnă să fii primul?
Albaea tăcu o clipă.
— Înseamnă să porți frigul pentru ceilalți.
Și se lăsă.
Petalele i se subțiară. Lumina o pătrunse până în rădăcină.
Dar în jurul ei, zeci de alte tulpini se ridicau.
Câmpul alb nu mai era zăpadă.
Era viață.
De atunci, în fiecare an, când iarna pare fără sfârșit, o lacrimă mică și albă îndrăznește.
Nu ca o sfidare. Ci ca o promisiune.
Cu un ghiocei în loc de şa, v-am spus povestea aşa; iar acum mă duc în lalea, să văd ce mai fac şi cei de la odaia de alături cu ea.
---
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii