13. (poveşti, proză scurtă)
~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~
subciclul Povestea unui grădinar ce scria cu lumină
Râsul pământului – povestea brânduşei
A fost odată ca niciodată, de când se potcovea gărgărița cu patruzeci și patru de puncte și sărea din floare în floare să ne-aducă povești.
Pe colina dintre două pâraie, unde iarba începea să-și amintească verdele, trăia o floare mică, cu obraji violeți și mijloc auriu. O chema Coryna.
Nu se născuse plângând, ca alte flori. Se născuse râzând.
Într-o dimineață, când soarele încă își freca pleoapele peste dealuri, Coryna împinse pământul cu o mișcare hotărâtă și izbucni la lumină.
— Aoleu! exclamă ea. Ce mare e cerul!
Pământul bombăni ușor.
— Mai încet, micuțo. Încă e devreme.
— Devreme pentru cine? Eu sunt gata!
Și-și deschise petalele larg, ca o rochie de bal ridicată dintr-o dată.
Dinspre stână cobora în fiecare zi un tânăr păstor. Îl chema Ilarion. Avea fluier din soc și ochi limpezi, de culoarea apei. Când ajunse pe colină, auzi ceva neobișnuit. Un chicotit.
Se opri.
— Cine-i acolo?
Vântul îi mișcă părul, iar iarba șopti.
— Aici jos! strigă Coryna.
Ilarion privi atent și o zări.
— O floare…
— Nu „o floare”! protestă ea. Coryna!
Ilarion râse.
— Florile nu vorbesc.
— Atunci tu visezi.
Tânărul se așeză în iarbă.
— Și dacă visez, ce?
— Atunci să visăm frumos.
Coryna era o brândușă tânără, cu tulpină fragilă și parfum abia simțit, dar avea o energie care făcea aerul să tremure.
— De ce ai ieșit atât de devreme? o întrebă Ilarion.
— Pentru că pământul m-a gâdilat, răspunse ea. Și nu suport să fiu gâdilată fără să râd.
Ilarion își trecu mâna peste iarba crudă.
— Știi că încă pot veni înghețuri?
— Știu.
— Și totuși ai ieșit.
— Dacă așteptam să fie sigur, nu mai era primăvară.
Tânărul tăcu. Simțea că floarea aceasta mică știe lucruri pe care el doar le presimte.
În fiecare zi se întorcea.
Cânta din fluier, iar Coryna își legăna petalele în ritm.
— Pentru mine cânți? îl tachina ea.
— Pentru oi.
— Minciuni.
Și râdea, iar râsul ei se rostogolea pe colină ca un clinchet de clopoței.
Într-o seară, cerul se înnegură.
Norii coborâră grei, iar vântul aduse miros de ploaie rece.
Coryna simți fiorul.
— Vine furtuna, spuse ea.
Ilarion alergă spre ea.
— Ar trebui să te smulg și să te duc la adăpost.
— Să mă rupi? izbucni ea. Ce fel de iubire e asta?
El se opri.
— Eu… voiam să te salvez.
— Nu mă salva de ceea ce sunt, Ilarion. Eu cresc aici.
Fulgerul brăzdă cerul.
Ploaia căzu rece, tăioasă.
Ilarion își aruncă cojocul peste floare, încercând să o apere.
— Ești nebun? strigă Coryna de sub pânza grea. Mă strivești!
El ridică haina.
— Îmi pare rău.
— Nu mă proteja ca pe o slăbiciune. Sunt mai puternică decât par.
Vântul bătu.
Petalele ei se strânseră pentru o clipă, dar nu căzură.
Ilarion rămase lângă ea toată noaptea.
Dimineața, când norii se risipiră, Coryna își redeschise rochia violetă.
— Vezi? spuse ea triumfătoare.
— Ai supraviețuit.
— Nu. Am trăit.
Tânărul o privi altfel.
Nu ca pe o floare.
Ci ca pe o lecție.
— De ce râzi mereu? o întrebă el.
Coryna tăcu o clipă, lucru rar.
— Pentru că sunt efemeră.
— Atât?
— Atât e suficient.
Ilarion simți un nod în gât.
— Cât vei rămâne?
— Cât durează un cântec bine cântat.
Zilele treceau repede.
Pe colină apăreau alte brândușe, surorile Corynei. Dar niciuna nu era la fel de vorbăreață.
Într-o după-amiază, Ilarion veni cu ochii triști.
— Plec la târg cu turma. Mult timp.
Coryna își plecă petalele.
— Știam.
— Știai?
— Noi simțim plecările înainte să fie rostite.
El îngenunche.
— Mi-e teamă că, atunci când mă voi întoarce…
— Nu voi mai fi.
Vântul foșni ușor.
— De ce trebuie să fie așa? întrebă el.
— Pentru că frumusețea nu e făcută să fie păstrată. E făcută să fie trăită.
Ilarion își apropie fața de ea.
— Pot să te ating?
— Dacă o faci ușor.
Degetele lui atinseseră petala violetă. Era caldă de la soare.
— Ai miros de miere și pământ.
— Sunt râsul pământului, Ilarion.
El zâmbi printre lacrimi.
— Și eu ce sunt?
— Ecoul.
În dimineața plecării, Coryna era încă acolo, dar petalele ei începeau să se subțieze.
— Cântă, îi ceru ea.
El duse fluierul la buze și cântă cea mai frumoasă melodie a lui.
Coryna se legănă încet.
— Așa… spuse ea aproape șoptit. Așa vreau să țin minte lumea.
Când cântecul se opri, petalele ei căzură ca niște bucăți de cer violet.
Ilarion rămase nemișcat.
Din locul unde fusese Coryna rămase doar o amintire caldă și un fir verde.
Dar în anul următor, când iarba începu să respire din nou, pe colină răsări o altă brândușă.
Și, într-o dimineață, Ilarion auzi din nou un chicotit.
— Ai visat destul? îl tachină o voce mică.
El zâmbi.
— Nu. Acum încep.
Și primăvara râse din nou prin floare.
Şi-am încălecat pe-un fir de iarbă verde, de la cap, cine nu mă crede, să mă creadă la coadă, că povestea mea nu se mai acordă.
---
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii