Nori vînturați, cenușii,
Aprinși de raze sîngerii,
Prevestesc, precum se spune,
Că urmează vremuri nebune
Și, în seara cuprinsă de vrajă,
Ghiurca a intrat de strajă
La cetatea Bologa, din deal,
Domeniul lui Mircea-n Ardeal
Lungi fuioare, toarse-n coșuri,
Se-nal ță, ca tornada pe valuri,
Luînd și liniștea sătenilor,
Spaime lăsînd în pieptul lor.
Nici la Raesculum nu e liniște,
- La castrul roman din Gradiște -
Întărindu-se paza în grabă
Și ochi-n patru-s puși la „treabă”.
Pe dealuri-s aprinse focuri
Din Piatra până-n Măguri.
Din munte până-n vale
Sună buciumul, cu jale,
Anunţând primejdie mare –
Dușmanii au călcat peste hotare.
În cetăţi e mare-nfrigurare:
Se face, de zor, aprovizionare;
Scos din focul cuptoarelor,
Fierul, bătut, scînteiază – nor –
Din vârfuri de săgeţi, ascuțite,
Și din tăișul săbiilor ruginite.
Se urcă ghiulele pe creneluri,
Ca să sature... guri de tunuri –
(Pe duşmani...să nu-i mai numeri!)
Din munți și din văi au venit
Voievozi, cu gînd neclintit,
Piept ca să să țină furtunii
Iscate de talazul turcimii.
Privind cu admiratie cetățile
Falnice și inexpugnabile,
Îşi spun toţi în gândul lor:
Mulţumim străbunilor!
Turcii sunt acum pe val
Şi au năvălit în Ardeal –
În bătăi de darabane,
Unduind valuri de turbane.
Un potop de... armată,
Cum nu s-a văzut vreodată,
Urmașilor marelui Baiazid
Nu le-a stat în față nici un zid,
Sub flamura verde, în vînt,
Cotropind pămînt după pămînt;
De unde soarele răsare,
Trecînd de marea cea mare.
Se-ndreaptă-n grabă spre Apus,
Ce încă nu a fost supus,
Sub stindardul lor, semiluna,
Hotărîți să cucerească Viena.
In drumul spre Orade’ Mare,
Două suliți stau în aparare,
Puse-n coasta dușmanului,
Spunînd: sfîrșitul drumului!
Păzind intrarea-n munţi, spre Săcuieu,
Şi la intrarea Crişului în defileu.
Au ziduri groase – de bază –,
Și-n vârfuri creneluri de pază,
(Ce-n duşmani bagă groază.)
Pentru duşmani nu-i bucurie,
–O piedică în cale, spre câmpie–
Dar, încrezători că-s mulţi ca iarba
Și că ardelenilor le tremură barba,
Spre cetăţi, buluc, dau năvala
– Ca la pomană, fără socoteală–,
Da-s primiţi „cum se cuvine”
Şi se-ntorc cu pantaloni-n vine.
Atacă turcii cu disperare,
– Sclipesc iatagane-n soare –
Crişurile-s, de luptători, o mare
Într-o crâncenă încleştare.
Din Silva, cea seculară,
Nori de săgeţi zboară;
Fiecărui copac i se închină
– Ofrandă– un turc la rădăcină.
Tunurile-şi fac datoria,
Rărind cu spor otomania.
Tamburinele bat retragerea,
Turcii “gustând” înfrângerea.
Au trecut zile nenumărate
Şi nu a căzut nici o cetate.
Paşa, furios, în gând înjură
Şi face spume la gură:
–Balcanii la picioare-mi pică
Şi mă împiedic de-o furnică?
Văzând că nu-i de glumit,
–Ardeleni-s de neclintit –,
Ca să nu se facă de ruşine,
Paşa la negocieri vine.
– La aşa viteji, îmi scot pălăria
Şi vă acord autonomia,
Dar, pe cei ce luptă doar în vis,
În paşalâc îi transform, am decis.
Stau ardelenii şi se sfătuiesc
Și, cu mare greutate, hotărăsc:
Într-o mare de otomanie
Mai bine nu poate să fie!
Şi, aşa, cu toată sila,
Pe învoială-au pus ştampila,
......................................................................
Ce-a urmat, apoi, se ştie...
– E scris în cartea de istorie –
După cum povestea spune,
Și soarele, veşnic, apune!
De otomani s-a ales praful
Și alţi stăpâni le-au luat locul;
Pe Ardeal altă şi altă stăpânire,
Pe rând, altă şi altă asuprire!
Mulţumind, pentru ajutorul dat,
Austriecii castrul l-au demolat.
Din ziduri au făcut pavele,
Întinse, ca o pînză, pe şosele,
Pentu asfalt fiind un pat trainic
(Azi,) din Piatra până-n Panic...
Cu toată strădania străinilor
De a șterge moștenirea străbunilor,
Fundaţiile pământul le-a ocrotit
În Gradişte, loc de la daci moştenit.
Cetatea Bologa a rămas, pe deal,
Un simbol al măreţiei pentru Ardeal,
Cele două cetăţi legînd o punte
Între evul mediu și antichitate.
Nu se uită faptele strămoşilor,
Săpate în mintea urmaşilor...
Admirîndu-le curajul și vitejia,
Ne ridicăm, cu respect, pălăria
Şi spunem, cu toţii, în cor:
Glorie – eternă -, străbunilor!
MdRaesculum 25.09.2009 /rev. oct. 2012
!
-->
Comentarii
Mulțumesc, Lenuș! Istoria nu o putem rescrie și pe vinovați nu-i mai putem pedepsi.
Frumos poem...totusi a fost cu intentie pentru a se sterge urmele
Mulțumesc, Mihaela! Luptele, de care pomenesc, chiar au avut loc și cetățile nu au rezistat puhoiului turcesc. Austriecii au făcut pavele, pentru șosea. Nu știu dacă a fost intenție, de a șterge urmele, dar așa se spune.
TRĂIASCĂ ARDEALUL!