Îşi bate handicapul mereu potcoavele
pentru a nu-l ustura copitele
de arşiţa străzii supraîncălzită
de populaţie sau pustietate
că nu ştii ce s-alegi din gândirea
oamenilor diferiţi.
Cântă handicapul în surdină
un cântec de leagăn
că viaţa e şi-a lui chiar
dacă-i strâmbă sau ondulată.
Aude handicapul şuşoteli
pe care nu le-nţelege dar le simte
cum îi înţeapă coastele
şi-acestea ajung în cord să joace
hora cu diferenţa şi indiferenţa.
Vede handicapul cum mentalităţile
se-ncâlcesc atât de rău
încât şi persoanele cu dezabilităţi
sunt contaminate de molima
ideii de handicap.
Se-alintă batjocoritor
sănătoşii şi handicapaţii
sănătoşii între ei
handicapaţii... tot între ei
băi handicapatule! băi handicapato!
în timp ce simţurile umane
amorţesc sub egida ignoranţei
ce ne zâmbeşte în nas.
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii
Offf! Vă mulţumesc mult, domnule Pârlea!
Mă întristează mesajul acestor versuri, Mihaela, și mă revoltă indisponibilitatea (un "handicap" în fond) "persoanelor tipice" în a empatiza - nu sub efectul milei, ci al respectului față de semenul nostru care, înfruntând greutăți necunoscute nouă, ne sunt superiori prin însușirile lor compensatoare care vizează tăria interioară (perseverentă, răbdare, toleranță, voință...) Chiar și resemnarea e, in cazul lor, un atribut care merită respectul celorlalți. Cu sinceră prețuire!