13. (proză scurtă, eseu)
~ ciclul Mărturii dintr-o zi de ianuarie ~
din volumul „Când lumea stă – Ianuarie ca suspendare afectivă”
Ianuarie nu există
Ceață la ora care nu se mai termină
Ora era aceeași de mult timp. Nu pentru că ar fi fost târziu sau devreme, ci pentru că refuza să se miște. Ceasul de pe perete indica o precizie inutilă, iar ceasul din mine o contrazicea. Am verificat din reflex. Am verificat din nou. Nimic nu se schimba.
Ianuarie stătea pe loc.
Sau poate eu stăteam pe loc în interiorul lui. Diferența nu mai era relevantă.
Am avut gândul straniu că luna aceasta nu este o unitate de timp, ci o eroare de măsurare. O perioadă care apare atunci când ceva nu poate fi încadrat. Când zilele se repetă fără a fi identice, când nopțile se prelungesc dincolo de propria lor logică.
Pe fereastră nu se vedea nimic clar. Ceața nu era densă, dar era persistentă. Nu acoperea lucrurile; le făcea indecise. Ca și cum realitatea însăși ar fi ezitat să se pronunțe.
„Este încă ianuarie”, a spus cineva. Sau poate am spus eu. Vocea nu avea sursă clară.
Am privit din nou ceasul. Ora nu se mișcase. Doar secundarul părea să tremure ușor, ca și cum ar fi vrut să plece, dar nu știa încotro.
Am înțeles atunci regula nescrisă a acestui spațiu: nimic nu va evolua liniar. Totul va insista.
Ianuarie nu exista ca lună. Exista ca stare de blocaj lucid.
Ceața nu a intrat în cameră. Camera a intrat în ceață.
La început, diferența a fost subtilă. Marginile obiectelor au devenit nesigure, ca niște idei prost formulate. Apoi aerul a căpătat o consistență pe care nu o puteai descrie fără să o atingi. Și, când am întins mâna, nu am simțit frig, ci o rezistență blândă, ca o piele care nu aparține nimănui.
Ceața vorbea. Nu în cuvinte, ci în variații de densitate. Unde era mai groasă, însemna oprire. Unde se subția, invita la mișcare. Am început să o citesc fără să-mi dau seama, ca pe un text care nu are alfabet, dar are ritm.
— Ești aici, ai spus. Sau poate a fost ceața.
Nu te-am văzut imediat. Prezența ta a apărut mai întâi ca o modificare a aerului. O zonă în care ceața se comporta altfel. Am știut că ești acolo nu pentru că te-am recunoscut, ci pentru că spațiul s-a reorganizat în jurul tău.
— Unde suntem? ai întrebat.
Întrebarea nu avea sens, dar nici nu avea nevoie. Ceața a răspuns în locul meu, apropiindu-ne fără să ne miște. Distanța s-a micșorat nu prin pași, ci prin renunțarea la ideea de „între”.
Ianuarie, dacă ar fi existat, ar fi aprobat acest mod de a comunica.
Am simțit apropierea ta înainte de a-i putea atribui o formă. Era o senzație familiară și, în același timp, imposibil de localizat. Ca o amintire care nu îți aparține complet, dar insistă.
Ceața nu ascundea nimic. Doar amâna contururile.
---
Corpul meu nu era unde îl lăsasem.
Nu dispăruse, dar nici nu mai respecta limitele cunoscute. Mâinile păreau să apară înaintea brațelor, pielea își schimba temperatura fără motiv, iar senzațiile se succedau fără a putea fi ordonate. Nu era durere. Nici plăcere. Era o stare intermediară, tensionată, ca o propoziție neterminată.
Tu ai apărut în fragmente. Mai întâi un gest. Apoi o apropiere. Abia după aceea, ideea unui corp. Atingerea ta nu confirma nimic; complica totul. Când m-ai atins, nu am știut dacă gestul vine din exterior sau dacă era un reflex al ceții.
— Așa e mai simplu, ai spus.
Nu știam ce anume devenise mai simplu, dar am fost de acord. Corpul meu părea să accepte această instabilitate ca pe o eliberare. Fără nume, fără funcții precise, fără obligația de a se comporta „corect”.
Ianuarie, dacă ar fi fost prezent, ar fi încurajat această dezordine controlată. Luna aceasta nu respectă formele fixe. Le erodează.
Atingerea ta a devenit un semn de întrebare. Nu insista, nu cerea. Doar reapărea, ușor diferită de fiecare dată. Senzualitatea nu era direcționată; era difuză, distribuită egal în ceață, în timp, în corp.
Am încercat să te privesc și am realizat că privirea nu mai era un instrument valid. Totul se întâmpla mai degrabă prin apropiere decât prin vedere. Prin coincidență de temperatură, de ritm, de absență.
— Ianuarie nu ne vrea întregi, ai spus. Ne vrea disponibili.
Fraza a rămas suspendată, ca și cum ar fi fost testată de aer. Am simțit atunci că iubirea, în acest spațiu, nu avea obiect. Era un proces. O repetare fără progres. O apropiere care nu se finalizează.
Și, paradoxal, exact asta o făcea inevitabilă.
Ianuarie a apărut fără formă.
Nu a intrat în încăpere și nici nu a ocupat un loc precis. A fost mai degrabă o modificare de presiune, o schimbare subtilă a felului în care timpul apăsa pe lucruri. Am știut că este acolo pentru că ceața s-a retras puțin, nu pentru a lăsa loc clarității, ci pentru a face loc unei prezențe.
— Nu mă căutați în calendar, a spus ianuarie.
Vocea nu venea de sus sau de jos. Venea din pauzele dintre cuvinte, din tăcerile prea lungi. Era o voce fără timbru stabil, uneori aproape caldă, alteori perfect neutră, ca o constatare medicală.
— Nu sunt o lună, a continuat. Sunt o eroare de continuitate.
Am simțit cum corpul meu reacționează la această afirmație. Nu prin respingere, ci prin recunoaștere. Instabilitatea mea era, de fapt, un răspuns la prezența lui ianuarie. Sau poate ianuarie era un răspuns la imposibilitatea mea de a rămâne coerent.
Tu te-ai apropiat fără să te miști. Distanța dintre noi a fost recalculată de ianuarie, nu de noi. Am avut impresia că luna aceasta ne aranjează ca pe niște obiecte într-o cameră în care nimeni nu va intra.
— Voi vă iubiți greșit, a spus ianuarie.
Nu era o acuzație. Era o observație. Iubirea noastră nu respecta axele obișnuite: început, dezvoltare, final. Nu avea direcție. Era o zonă de interferență.
— Și totuși, a continuat el, aici rămâneți.
Ceața a reacționat imediat, devenind mai densă în jurul nostru. Am simțit pielea ta aproape, dar fără promisiunea unei forme definitive. Ianuarie părea să fie interesat nu de ceea ce eram, ci de ceea ce refuzam să devenim.
— În mine, a spus luna, lucrurile nu se rezolvă. Se repetă până când își pierd pretenția de sens.
Am înțeles atunci că ianuarie nu era un cadru, ci un proces de uzură. O entitate care tocește contururile până când rămâne doar necesitatea de a fi aproape.
Scena a început din nou.
Aceeași ceață. Aceeași oră. Aceeași apropiere. Dar nimic nu era identic. Diferențele erau minuscule, aproape imperceptibile, dar suficiente pentru a schimba consecințele.
Într-o versiune, mâna ta s-a oprit înainte de a mă atinge. În alta, atingerea a durat prea mult. Într-o a treia, nu am știut cine pe cine atinge. Fiecare reluare părea să testeze o altă posibilitate a corpului, o altă configurație a dorinței.
— Nu încerca să ții minte, ai spus într-una dintre repetiții.
Și aveai dreptate. Memoria nu funcționa aici. Fiecare repetare ștergea parțial urmele celei precedente, lăsând doar o senzație generală de familiaritate. Ca și cum aș fi trăit aceeași apropiere în mai multe vieți, fără a putea fixa una anume.
Ianuarie privea. Sau, mai exact, monitoriza. Repetiția era mecanismul lui preferat. Prin ea, iubirea devenea abstractă, eliberată de scop. Nu mai căuta un punct culminant. Doar persista.
Senzualitatea se modifica de la o reluare la alta. Uneori era caldă, alteori aproape neutră, ca o examinare atentă. Alteori se dizolva complet în ceață, rămânând doar intenția. Dorința fără obiect precis.
— Așa rămâneți funcționali, a spus ianuarie. Incompleți.
Am simțit cum această incompletitudine devine confortabilă. Corpul meu nu mai cerea rezoluție. Prezența ta nu mai avea nevoie de justificare. Repetiția nu era o capcană, ci o formă de stabilitate paradoxală.
Într-una dintre reluări, am avut impresia că ieșim din ceață. Lumina părea diferită. Dar ianuarie a corectat imediat scena, readucându-ne în același spațiu indecis.
— Nu încă, a spus el. Încă nu.
Și astfel, scena a început din nou. Ușor modificată. Ușor mai intensă. Ușor mai lipsită de sens.
Exact cât trebuia.
Spațiul a obosit primul.
Nu s-a prăbușit și nu s-a rupt spectaculos; pur și simplu a încetat să mai respecte acordurile inițiale. Camera nu mai avea colțuri sigure. Pereții nu se mai întâlneau la unghiuri cunoscute. Podeaua își pierdea ideea de orizontală, devenind o suprafață de acord tacit: stătea acolo doar pentru că încă aveam nevoie de ea.
Ușa nu mai ducea nicăieri. Am deschis-o din reflex și m-am trezit în același loc, dar ușor deplasat, ca o frază reluată cu o virgulă mutată. Fereastra nu mai oferea un „afară”; arăta doar o altă versiune a ceții, poate mai veche, poate mai densă.
— Spațiul nu e de încredere în ianuarie, ai spus.
Am încuviințat fără să te privesc. Privirea devenise inutilă. Ne orientam după apropiere, după presiunea aerului dintre noi, după felul în care ceața se retrăgea sau insista. Când te-ai apropiat, spațiul a făcut loc fără să se plângă. Când te-ai îndepărtat, a umplut golul imediat, ca și cum absența ta ar fi fost o eroare ce trebuia corectată.
Ianuarie a intervenit discret, ajustând dimensiunile. Camera s-a micșorat până când distanța dintre noi a devenit o idee, nu o măsură. Apoi s-a dilatat brusc, nu pentru a ne separa, ci pentru a face apropierea mai improbabilă, mai încărcată de tensiune.
— Locurile sunt doar pretexte, a spus ianuarie. Voi sunteți fenomenul.
Am simțit atunci că spațiul nu mai servea drept cadru, ci drept material. Se modela după starea noastră, se deforma după ezitări, se strângea în jurul intențiilor nespuse. Fiecare pas era negociat cu aerul. Fiecare oprire, o decizie colectivă.
Dezintegrarea nu era haotică. Era metodică. Spațiul își pierdea funcțiile, nu prezența. Rămânea acolo ca o suprafață sensibilă, receptivă la cea mai mică schimbare dintre noi.
Iubirea nu a apărut. Era deja acolo.
Nu ca sentiment, nu ca poveste, ci ca o necesitate absurdă, imposibil de justificat. Nu ne iubeam pentru că ne recunoșteam; ne recunoșteam pentru că ne iubeam, iar această inversare făcea orice explicație inutilă.
Apropierea ta nu mai căuta confirmare. Nu mai exista „dacă”. Exista doar reluarea gestului, ușor diferită, ușor mai încărcată. Senzualitatea nu se concentra într-un punct; se distribuia uniform, ca ceața, ca timpul, ca ianuarie însuși.
— Nu ajungem nicăieri, ai spus.
— Știu, am răspuns. Și nu era o plângere.
Iubirea absurdă nu promitea rezoluție. Nu avea final. Se alimenta din propria ei imposibilitate. Cu cât era mai greu de definit, cu atât devenea mai prezentă. Dorința nu cerea împlinire; cerea continuitate. Repetiție. Persistență.
Ianuarie observa cu o atenție aproape tandră. Pentru el, iubirea noastră era o demonstrație. Un exemplu de fenomen care refuză să fie util. Care există fără scop. Care persistă fără progres.
— Așa funcționează, a spus el. Când sensul cade, rămâne legătura.
Am simțit că apropierea ta nu mai aparține unui corp anume. Era o stare comună, o zonă de interferență în care granițele deveneau opționale. Nu ne confundam; ne suspendam diferențele. Era o formă de intimitate fără posesie, fără revendicare.
Iubirea absurdă nu cerea viitor. Nu se sprijinea pe trecut. Era complet conținută în această oră care nu trecea, în această ceață care nu se ridica, în acest ianuarie care nu exista.
Și, tocmai de aceea, nu putea fi evitată.
Ceață la ora care nu se mai termină
Fisura nu a fost zgomotoasă.
Timpul nu se rupe niciodată spectaculos. Cedează discret, ca un material obosit care nu mai susține propria formă. Mai întâi, secundarul a încetat să mai tremure. Apoi, minutele au devenit aproximative. Ora a rămas suspendată, dar nu din încăpățânare, ci din epuizare.
Ianuarie a privit această fisură cu interes. Nu a intervenit imediat. A lăsat timpul să se dezorganizeze singur, să-și piardă reflexele, să uite pentru ce fusese inventat.
— Acum, a spus el, nu mai aveți unde să ajungeți.
Și era adevărat. Fără timp funcțional, orice deplasare devenea simbolică. Fără succesiune, gesturile nu mai puteau construi nimic. Dar, în mod paradoxal, apropierea ta a devenit mai clară. Mai precisă. Ca și cum, în lipsa timpului, spațiul dintre noi ar fi fost recalculat cu o exactitate nouă.
Corpul meu a reacționat din nou, dar altfel decât înainte. Nu mai era instabil; era incomplet în mod asumat. Fragmentele nu se mai căutau între ele. Acceptaseră să rămână separate, conectate doar prin senzație.
— Așa arată, a spus ianuarie, când încetați să mai așteptați.
Așteptarea se dizolvase. Nu mai exista „mai târziu”. Nu mai exista „după”. Era doar această stare continuă, fără progres, dar și fără pierdere. Iubirea nu mai avea nevoie de timp pentru a se justifica. Exista în afara lui, ca o anomalie stabilă.
Tu ai atins aerul dintre noi și, pentru prima dată, gestul a produs un sunet. Nu un zgomot, ci o vibrație scurtă, ca o confirmare. Ora s-a fisurat complet în acel moment, deschizând o tăcere densă, funcțională.
Timpul nu mai putea fi reparat. Dar nici nu mai era necesar.
Ianuarie nu a dispărut.
A încetat să mai insiste.
Ceața a rămas, dar nu ca obstacol. Ca mediu. Ca substanță de bază a acestui spațiu în care nimic nu se mai măsoară corect. Ceasul de pe perete nu mai indica nimic recognoscibil. Limbile lui se suprapuneau, ca și cum ar fi încercat să ocupe același moment.
— Nu am existat niciodată așa cum ați crezut, a spus ianuarie, aproape blând.
Am înțeles atunci că luna aceasta nu fusese o perioadă, ci o condiție. O suspendare a logicii orientate spre rezultat. Un loc unde lucrurile nu se termină, ci rămân.
Tu erai încă acolo. Sau poate erai peste tot în ceață. Diferența nu mai conta. Apropierea nu mai depindea de prezență fizică. Era o stare comună, stabilă, imposibil de localizat, dar imposibil de negat.
Ianuarie s-a retras fără să plece. Ca o idee abandonată care continuă să influențeze gândirea. Spațiul a rămas indecis. Timpul, inutil. Iubirea, funcțională în lipsa ambelor.
Dacă cineva ar fi întrebat ce lună este, nu am fi știut ce să răspundem. Calendarul nu mai avea autoritate aici. Doar această ceață persistentă, această apropiere fără finalitate, această afirmație care nu mai avea nevoie de demonstrație.
Ianuarie nu există.
Și tocmai de aceea, nu se mai termină.
- sfârşit -
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii