În haine albe și cu o inimă curată,
ea se așază pe o margine de clipă, acolo unde muntele
se scaldă în lumina mistică a unei nopți cu lună plină,
în liniștea nopții aerul curat și tăios
îi umple plămânii cu o prospețime uitată.
Sub mantia argintie a nopții,
în care liniștea muntelui devine aproape sacră,
oboseala lumii de jos se risipește complet.
În timp ce albul hainelor ei pare să prindă viață,
reflectând strălucirea clară a lunii
care guvernează cerul plin de stele.
Pe această margine de stâncă suspendată în întuneric,
inima ei nu mai așteaptă soarele cu nerăbdare,
ci își găsește o pace profundă, hipnotică,
în dansul umbrelor și al luminii arginti și reci.
Iar când dimineața îi va dărui o nouă zi...
O găsește, în ale ei haine albe și cu-o inimă curată,
tot pe-o margine de clipă,
acolo unde muntele își înalță creștetul spre cer,
aerul curat și tăios îi umple ființa
cu o prospețime uitată.
Această înălțime cu un aer curat,
pe care n-a mai vizitat-o de atâta timp,
devine refugiul perfect pentru un echilibru
și o armonie interioară.
Îmbrăcată-n puritate, respiră libertatea
pe care doar stânca și vântul o pot dărui,
lăsând loc unei liniști vibrante.
Pe marginea acestei clipe suspendate
deasupra lumii, inima ei bate calm,
pregătită pentru spectacolul care urmează
în noua zi dăruită.
Tăcerea munților începe să cânte.
O dungă subțire de aur crapă orizontul de piatră,
iar prima rază de soare lovește crestele,
aprinzându-le în nuanțe vii de purpură și foc.
O căldură binefăcătoare îi mângâie chipul.
Sentimentul de așteptare
se transformă instantaneu într-o bucurie pură,
explozivă.
Nu mai este loc de îndoială,
nu mai este loc de umbre, lumina a învins din nou,
iar muntele întreg pulsează
de o energie nouă, optimistă.
Soarele a răsărit, iar ea pășește-n noua zi
cu sufletul plin de-o forță,
gata să cuceresc orice înălțime.
-->
Comentarii