Motto: „Pentru ca răul să triumfe, e suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.”
Edmund Burke[1]
Pentru a avea dimensiunea reală a ceea ce Eminescu a simţit permanent pentru ţara asta a noastră e suficient să ne raportăm la cele câteva cuvinte rostite pentru Gheorghe Panu, pe care acesta din urmă le redă în cartea sa Amintiri de la Junimea: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui... Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.”[2]
Poate că nici nu bănuia pe atunci că avea să devină unul dintre ei.
La Timpul scriitorul se ocupă de problemele cotidiene, însă articolele sale sunt cumva organizate pe coordonate uşor de urmărit de-a lungul activităţii sale ca ziarist. Eminescu are o capacitate cu totul deosebită, genială - de examinare a evenimentelor de natură politică internă şi externă.
Activitatea jurnalistică eminesciană, situată undeva într-un con de umbră de care foarte puţini au ştiut, a stârnit controverse şi discuţii aprinse şi atunci şi o face şi astăzi. Personalităţile politice ori literare ale vremii sale sunt stânjenite de francheţea şi „degetul pe rană” pus permanent de Eminescu în articolele apărute în Timpul ori în Curierul de Iaşi.
Încadrată într-o sferă europeană, a cărei ideologie la nivel de comunicare face parte din filonul ataşamentului faţă de valorile tradiţionale, cugetarea lui Eminescu aparţine şi ea dinamicii revoluţionare care cuprinde - prin spiritul ei - structura socială a românilor.[3]
Că aparţine mai mult sau mai puţin acestor conexiuni revoluţionare poate fi un fapt secundar. Importantă rămâne modalitatea de punctare permanentă a erorilor, voite sau nu, ale „actorilor politici” ai momentului, manifestate prin raţionamentele solide şi profunzimea analizelor susţinute, de o mare acurateţe, pe care şi-a pus amprenta personală, care sunt o sfidare la adresa convenţionalului.
Câteva puncte cheie care conduc la „jena” politicienilor - dar şi a anumitor confraţi în ale scrisului - se pot trasa din atitudinile - cel puţin stranii - vis-a vis de Eminescu, în condiţiile în care importanţa sa din punct de vedere social era una mai mult decât modestă.
Singura explicaţie care rămâne în picioare este apartenenţa sa activă la organizaţiile pentru drepturile românilor în general, şi, a celor din Ardeal în particular. Vorbim despre România Jună, Societatea Carpaţii, Românismul ori Orientul.
Eminescu este un pericol potenţial şi inflamabil la cea mai mică scânteie, cu atât mai mult cu cât, în calitatea sa de gazetar deţine, implicit la Timpul - ziar care devine cotidian la scară naţională – accesul la pârghiile trebuincioase îndemnului la acţiune, iar „smulgerea” lui din ideile şi principiile pe care le-a susţinut şi în care a crezut cu trup şi suflet este practic imposibilă.
Cu atât mai mult cu cât articolele sale ajung de multe ori spontan la inima cititorului, prin concizia şi analogiile de o fină ironie.
Aşa se petrece cu articolul din 8 aprilie 1879, intitulat Un cenuşar Român unde modalitatea de exprimare este foarte plastică în redarea unui „amploaiat” din Dobrogea, ce se străduieşte să explice sistemul liberal unui turc. Şalvaragiul nu înţelege nimic din prima explicaţia savantă, pentru că mintea lui se raportează la sistemul propriei naţiuni, cu alte cuvinte sub principe el „vede” un analog al padişahului „sub ministru ceva analog cu vizirul ş.a.m.d. – Nu - îi zice amploaiatul - poporul este suveran. Uită-te ici în cafenea la toţi câţi sunt de faţă. Toţi sunt suverani, ei pun ţara la cale. Abia acuma turcul înţelesese – Acu` ştim, guvernul vostru genabet-tacâm (tacâm de haimanale, stâlpi de cafenea) estem.”[4]
Şi, continuă Eminescu: „Poporul? Naţiunea? Iată două expresii pentru una şi aceeaşi noţiune (...) În gura genabet – tacâmului nostru poporul este ceva nedefinit, monstruos, incert, zgomotos, ceva căruia nu-i mai dai de capăt.”[5]
O astfel de creionare a capetelor politice vorbeşte de la sine. Cu toate că Eminescu nu marchează politica naţională, el este considerat fondatorul ideii naţionale moderne[6].
S-a avut grijă şi atunci şi - mai ales după dispariţia poetului - să se facă în mod voluntar o disociere între opera literară - cea care conţine toate poemele şi textele lui, de cea jurnalistică, dar mai ales politică – secţiune închisă pentru majoritatea românilor, iar o lungă perioadă de timp interzisă de-a dreptul.
„Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului român.”[7]
Fenomenul acesta a înregistrat una dintre cel mai mari dimensiuni după al doilea mondial, iar rezultatele sunt prezervate foarte atent - şi cu multă convingere - de unii, şi astăzi. Despre mult dorita minimalizare a lui Eminescu ne izbim din nefericire destul de des în zilele noastre.
Cu privire la acest fenomen al desacralizării a tot ce ţine de manifestările autentice ce conferă valoare actului creator românesc, Dan Puric spune într-un interviu pe Capital TV: „La noi – desacralizarea. Primul lucru pe care ne-au învăţat comuniştii a fost să scuipăm pe valori şi să pupăm valorile false. Iar ăştia care ne învaţă acuma, cei din intelectualitatea noastră trădătoare, vor să aruncăm la coşul de gunoi toate valorile tradiţionale. Toate. Adică: ăia, cel puţin, i-au băgat în puşcărie, ăştia îi scuipă. «Care măă... literatură interbelică, `ai măă, mă laşi?»; «Ei Eminescu, un poet de-al nostru...», «Stimaaaţi spectatori, sinnntagma de poet naţional efectivvv îmi face greaţă...» Era la TVR 1. O ţoapă. Da. Ştii? Noi ne-am apucat să reinterpretăm critic şi să ne dezicem de Eminescu. (...) Noi îl facem pe Eminescu vraişte. Sigur, nu poporul român. El îl iubeşte. Vorbesc despre trepăduşii ăştia, care vorba lui Noica, au cunoştinţe, dar nu au cunoaştere. (...) Ceea ce trăim noi acum este o degenerare: morală, fizică, spirituală.”[8]
De ce şi după atâta vreme de la dispariţia lui fizică, Eminescu naşte temeri, naşte „frică”?
Unul din motive ar ţine, să spunem, de latura lui profund omenească, a cărui plasticitate este efectiv inegalabilă prin descrierile şi metaforele poetice. Asta aparţine romantismului sublim - care afişat astăzi în lumea tinerilor aduşi în majoritate la stadiul de mimi incapabili să facă ceva din adâncul sufletului - devine un model - chiar comportamental -complicat.
Trist este că nu sunt ei de vină. Ei sunt îndoctrinaţi „să nu-şi bată capul”. A fi romantic şi a vorbi frumos „e de-a dreptul pur şi simplu”.
Dar ne interesează mai mult latura care determină angoasele ce ţin de modalitatea lui de a pune în paginile ajunse la cititorii vremurilor lui, a ceea ce se petrece şi astăzi - lumea condusă din umbră. Într-un mod foarte interesant – ca să nu spunem ciudat de-a dreptul, unul din guvernele aflate nu demult la putere se autointitula pe faţă „guvernul din umbră”. Eminescu a ştiut să pună sub lupă exact acest gen de conducere.
Modul lui de exprimare are darul să trezească. Eminescu este periculos pentru unii şi astăzi - exact pentru această inegalabilă aptitudine a sa: capacitatea de a trezi. Şi sufletul şi conştiinţa. Ori, cine are nevoie de conştiinţe treze?
Să mai menţionăm numai faptul că în 2009 ziarul Curentul aduce la lumina rampei uimitorul fapt: la 120 de ani de la moartea lui Eminescu, Muzeul Literaturii Române nu are nici cea mai neînsemnată activitate dedicată jurnalistului, omului politic şi poetului român, în schimb are o mulţime de mici-mari activităţi pentru staff-ul politic al timpurilor noastre: „Ieri, însă, Muzeul Literaturii Române şi-a închis porţile pentru Eminescu. Am sunat la secretariatul Muzeului şi la biroul de relaţii publice, încercând să aflăm care e motivul pentru care în programul Muzeului din ziua de 15 iunie nu există nici o menţiune şi nici un fel de activitate. Ca şi când această zi nu ar avea nici un fel de semnificaţie pentru culturnicii MLR. Site-ul Muzeului nu precizează nimic, iar de la angajaţii instituţiei am aflat că de fapt pagina web nu mai este de actualitate şi că nu am ce afla de aici.”[9]
Cu toate că muzeografii aveau pregătit un proiect de documente, fotografii şi o evocare a poetului Mihai Eminescu, acesta este refuzat fără nici o explicaţie de către directorul Radu Călin Cristea, care manifestă în schimb un dispreţ făţiş „faţă de marii poeţi ai României - excluşi şi după moarte din chiar instituţia care gestionează valorile literare ale ţării.”[10]
Am putea crede că după atâta amar de vreme în care opera jurnalistică, politică şi uneori literară a fost ţinută la „index” n-ar mai putea exista motive de îngrijorare faţă de Eminescu. Paradoxal însă - sau poate nu tocmai - ele există. Ceea ce nu face altceva decât să evidenţieze actualitatea extraordinară a scrierilor sale.
Ca redactor şef la Timpul, publicistul schimbă linia de „conduită” a ziarului. Cu tot conservatorismul din care s-a ivit cotidianul, sub direcţia lui Eminescu lucrurile capătă o notă de gazetărie nouă şi câştigă o audienţă neaşteptată, datorată modului de punere în discuţie a problematicilor vremii.
Ceea ce a urmărit să facă Eminescu a fost să prolifereze tiparul unui obiectivism de dorit în orice activitate jurnalistică, marcată de curajul de a pune punctul pe „i”.
Parolele şi semnalele „elitei din umbră” care abundă dintotdeauna în multe - dacă nu în majoritatea publicaţiilor - sunt eliminate prin simplitatea, cristalizarea doctrinei moderne naţionale şi atitudinea directă şi demnă, manifestată prin punerea pe hârtie a gândirii redactorului şef, apt astfel să ofere cititorilor români un alt unghi de observare a evenimentelor perioadei în care trăiesc.[11]
Nimeni nu vorbise până atunci atât de hotărât şi pe faţă despre sistemul judiciar corupt (sună atât de familiar), cum o face gazetarul Eminescu în articolul publicat pe 12 septembrie 1878 - în care, demască modalitatea coruptă a judecătorilor ce nu doar achită pe cei mari şi vinovaţi de prejudicii imense „dar mai înainte de-a ajunge la tribunale, juzii judecători sunt aci spre a găsi mijlocul de a declara că nu e caz de urmărire”[12] penală.
Cine mai punctase până atunci atât de clar şi detaliat falimentul unei ţări decât el în Astăzi se deschide Adunarea... din 16 septembrie 1878, unde explică limpede: „Între duşmanii noştrii şi ei (fanarioţii - s. n) s-a pus la cale că România să sângereze din nou. (...) Tot pentru această sesiune extraordinară se mai păstrează şi un alt proiect: acela al emisiunii de bani adevăraţi de hârtie, de astă dată prin crearea unei aşa-numite bance de fiţuici. Împrumutul silit cu bilete ipotecare nu ajunge pentru acoperirea colosalelor rezultate politice obţinute de radicali. Mai trebuiesc 60-70 de milioane de fiţuici fără nici o garanţie, emise de guvern chiar, printr-o bancă înfiinţată de el, cu guvernator şi viceguvernator ca la banca Londrei.”[13]
Valabilitatea simţului acut şi critic de observaţie eminescian este din nefericire pentru unii, puternică - la fel de puternică şi astăzi. Pentru că „cei ce nu-şi pot aminti trecutul şi nu pot învăţa din istorie sunt condamnaţi să le repete.”[14]
Probabil din cauza asta există voci supuse celor „din umbră” care se dezic cu foarte multă vehemenţă de Eminescu. Care îl pun nici mai mult nici mai puţin decât într-o aşa zisă „bursă a valorilor” şi constată cu plictis în glas – în diverse emisiuni cum că „nu mai e la modă” pentru că „nu mai dă bine azi”, ori pur şi simplu că este „exasperant de învechit”, aşa cum îl caracterizează Horia Roman Patapievici.
Mai mult, Patapievici vorbeşte despre „rudimentele sale (este vorba despre Eminescu - s. n.) de gândire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul.”
Răspunsul pentru subminatorii culturii şi realităţilor române, oferit în aceeaşi „notă modernă” este unul singur: după cum singuri putem constata din lectura articolelor eminesciene, el este incredibil de „în vogă.”
Eminescu nu este reabilitat din nefericire nici înainte, nici după „revoluţie”. Abia ultimii ani - după 2007 - începe să iasă la iveală - spusă de-a dreptul, adevărata dramă a gazetarului avid de a transforma ceva – atât cât Dumnezeu i-a lăsat puterea – pentru naţiunea din care face parte.
Aşa cum afirma criticul şi istoricul literar, eseist, filozof al culturii şi pedagog Zoe Dumitrescu Buşulenga, încetul cu încetul se fac conexiunile necesare aflării adevărului despre Eminescu.
De departe el este un spirit care, în căutarea adevărului - şi nu vorbim despre cel susţinut de vreun partid sau altul al vremurilor sale, ci de cel al poporului român - nu a ţinut seamă de nimic - în sensul propriei protecţii.
Este limpede că dacă ar fi fost după autorităţi, acest adevăr ar fi rămas undeva în ceaţă, plutind la îndemâna noastră, dar niciodată „palpat” în vreun fel.
Tot acest mare eseist român care a considerat că trebuie să-şi încheie viaţa într-o mănăstire - cât mai aproape de Dumnezeu - spune: „Acesta a fost Eminescu, pe care unii consideră astăzi că trebuie să-l denigreze. Theodor Codreanu a scris „A doua sacrificare a lui Eminescu”. Eu aş zice că au fost trei sacrificări: prima în timpul vieţii lui, când era privit de contemporanii săi ca o ciudăţenie. (...)! A doua a fost în anii ’50, când sovieticii aveau în plan să ne reteze rădăcinile. Şi a treia se întâmplă în momentul de faţă, promovată, din păcate, dinspre vest, ceea ce e o mare tristeţe.” [15]
[1] Edmund Burke, 12 ian. 1729 - 9 iul. 1797, om politic, orator şi filosof anglo saxon .
[2] apud: http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=4150:marele-patriot-mihai-eminescu-un-martir-ucis-la-comanda-francmasoneriei&catid=23:in-memoriam&Itemid=31, Gheorghe Panu - Amintiri de la Junimea din Iaşi - Editura Minerva, Bucureşti, 1971.
[3] Ioan Stanomir - Eminescu:Tradiţia ca profeţie politică - Editura Bastion, Timişoara, 2008, pg. 7.
[4] Mihai Eminescu - Opere X- Publicistică 1 noiembrie 1877 - 15 februarie 1880 - Timpul, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989, pg. 214.
[5] Ibidem pg. 214.
[6] Theodor Codreanu - Dubla sacrificare a lui Eminescu - Editura Civitas, Chişinău, 1999, pg. 34.
[7] Ibidem, pg. 35
[8] Capital TV, Valentin Vioreanu - Interviu cu Dan Puric - http://www.dailymotion.com/vali2big,
[9] George Roncea - Mihai Eminescu - interzis la Muzeul Literaturii Române!
[10] Idem.
[11] N. Georgescu - - Boala şi moartea lui Eminescu - Criterion, 2007,
http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:WCXF3N-yUmIJ:luceafarul-romanesc.com/atitudini/altfel-despre-eminescu-o-rubrica-de-nicolae-georgescu/completari-la-%E2%80%9Eboala-si-moartea-lui-eminescu%E2%80%9C-iarasi-despre-autopsie-cu-ochii-larg inchisi%E2%80%A6/+Boala+%C5%9Fi+moartea+lui+Eminescu,Criterion,2007&cd=1&hl=ro&ct=clnk&gl=ro
[12] Mihai Eminescu – art. Ca la noi la nimenea - Opere X - Publicistică 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880 - Timpul, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989, pg. 110.
[13] Ibidem, pg. 113.
[14] George Santayana 16 dec. 1863 - 26 sept. 1952 - filosof, poet, prozator, eseist şi critic de origine spaniolo-american, autorul a numeroase cărţi, printre care Ultimul puritan ori Sensul frumuseţii.
[15] Violeta Ionescu - Mărturii inedite despre Eminescu ale acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga,
-->
Comentarii
EXCEPTIONAL MATERIAL