mă vei căuta
pe treptele iubirii,
dar, mă vei găsi
dincolo de porţile timpului
rămasă-n veşnicii.
Cu suspine înăbuşite,
cu obraji scăldaţi în lacrimi, plângi...
Întinzând braţele
ai să încerci să mă prinzi,
dar Lumina, nu te va lăsa să mă atingi.
Rătăcind cu privirea,
prin pulberea de stele
întunericu-i mult prea des...
dar te vor întâmpina
poeziile mele
ce se vor revărsa căzând
ca penele unei păsări măiastră
ce aripile i s-au frânt!
Privind apoi, pe masă
eternul cânt
al gândului meu frumos,
îl vei găsi renăscut în cuvânt.
Îţi ridici din nou fruntea,
privind prin fereastra deschisă
larg spre infinit
şi dincolo de uşa-ntredeschisă
înveşmântată-n albul de mătasă
ai să mă vezi în rugăciune.
Iar baţi la uşă, iar plângi, îţi pasă...
dar e prea târziu
nimeni nu-ţi va mai răspunde.
De fapt, de ce plângi, oare?
Că nu eram prea departe!...
Vântul nu-ţi şoptea o mută bucurie?!...
Că ascultam în surdină
pe aceeaşi undă divină
a iubirii simfonie?
Erai tot lângă mine,
eram foarte aproape,
pe calea aurie
vorbeam în şoapte.
Rugam pe Dumnezeu
să te îmbrăţişeze, El
şi să te ocrotească
aşa cum... eu...
te-am ocrotit mereu!
-->
Comentarii