De multe ori, în viaţa aceasta ni se întâmplă anumite lucruri pe care nu le putem explica, avem impresia că situaţia în care ne aflăm e fără ieşire. cădem în disperare, dar fără să intuim măcar, vine o clipă şi totul rămâne undeva în urmă, un coşmar de care am scăpat.
Simina era o fetiţă de şase anişori, cu obrăjorii ca două mere roşii, ochişorii două mărgeluţe ce se roteau repede încoace şi încolo, cu un zâmbet ştrengăresc în colţul gurii, gata mereu sa faca câte o năzbâtie.Era sociabilă, se juca cu toţi copiii din sat pe care-i cunoştea, „De-a ascunselea” era jocul lor preferat, unul dintre copii mijea, adică punea mâna la ochi, iar ceilalţi se ascundeau cat puteau de repede.
Astăzi se jucau în cimitir, murise un om din satul lor şi oamenii din sat îl conduseseră pe ultimul drum, femeile plângeau, bărbaţii îşi stăpâneau cu greu lacrimile, numai copiii care nu înţelegeau bine ce se întâmplă, cu inocenţa vârstei, se jucau fără grijă. Simina se zbenguia, se ascundea după poala femeilor, prindea pe unii copii, alţii o prindeau pe ea, aprinsă la faţă de atâta fugă, părea un măr pârguit Îi râdea toată faţa iar în ochi avea o lumină aparte de multumire.
A cui este fata aceea roşie în obraji şi aşa de durdulie, spuse una dintre femei care conduseseră mortul la groapă, uitându-se chiorâş la nevinovatul copil. Pe ea nu o invrednicise Dumnezeu cu nici un rod al pântecului.
Pe drumul spre casă, Simina a început să plângă, ştergându-se la ochi cu munuţele.
- Mamă, mă dor ochii!
- Ei lasă, te-ai zbenguit până acum şi nu te-a durut nimic şi acum deodată, fără motiv, te dor ochii, spuse mama fără să dea importanţă prea mare celor spuse de fetiţă. Cu chiu, cu vai trecu noaptea, dar Simina simţea nişte inţepături groaznice în ochi şi incet, încet nu mai putu să-şi ţină ochii deschişi. O usturau îngrozitor.
- Măi femeie, ia vezi ce are copilul ăsta, se tot vaită, are ochii roşii, spuse tatăl fetiţei.
S-a uitat mama, a pus-o să se spele pe ochi cu apă curată, dar în zadar, ochii erau din ce în ce mai roşii şi Simina nu mai vedea nimic.
În cătunul lor nu era nici un medic, zadarnic a întrebat mama Siminei, Elena, toate babele din sat, care ar putea fi motivul orbirii şi ce leac s-ar potrivi la aşa boală. Nici una nu a putut răspunde.
A trecut timpul, Gheorghe şi Elena, părinţii fetiţei, se văitau şi nu înţelegeau de ce a căzut aşa necaz mare pe capul lor. La un moment dat Elena a întrebat o cunoştinţă dacă nu dorea să o ia de suflet pe biata copiliţă.
- Dacă nu mi-ai dat-o când era sănătoasă, acum când este oarbă crezi că mai am ce face cu ea?
Gheorghe avea o iapă bătrână care îl ajuta la muncile câmpului şi era tare blândă, aşa că o urca pe Simina pe iapă şi o lua cu el la câmp. Îi aşeza la marginea tarlalei o pătură, îi lăsa apă şi mancare şi el începea munca, prăşitul, seceratul, tot ce era necesar.
Simina se simţea atât de singură, nu zărea nimic, totul era întuneric, un abis fără sfârşit. Unde erau copacii, florile, cerul, păsărelele, fraţii ei, surorile? Le auzea doar glasul, de văzut....
Într-una din zile se încumetă şi făcu câţiva paşi dincolo de margimea păturii.
Simţind că este singură în lanul de porumb, dezorientată neştiind în ce parte să o apuce a început să strige cu disperare şi să fugă orbeşte înainte, neştiind unde va ajunge.Inima îi bătea cu putere, mai mai să-i spargă pieptul,lacrimile îi curgeau şiroaie pe obrăjiori, le ştergea cu pumnişorul ei mic, se împiedică de câteva ori, căzu, se ridică iar,fugind fără oprire.....Doamne, unde va ajunge? Unde era mama, unde era tata? Intr-un târziu, obosită de atâta alergat şi plâns fără încetare, adormi în lanul de porumb. Gheorghe a cautat-o cu disperare, îi mai murise primii trei copii, ştia ce înseamnă să pierzi un suflet nevinovat. Dumnezeu îi mai dăduse alţi patru în loc, şi-i iubea din tot sufletul, dar mai mult şi mai mult o iubea pe Simina, era sufletul lui, tare isteaţă, plină de viaţă mereu îi ieşea înainte în poartă şi cu glăsciorul ei de copil începea să-i povestească tot felul de întâmplări de peste zi. Odată se urcase în pod şi luase toti banii din ulcică unde erau ascunşi de maica-sa şi-i....sădise pe lângă gardul casei ca să se „facă mai mulţi”doar aşa văzuse la mama cand punea boabele de porunb în pământ....Norocul a fost ca n-a plouat şi nici nu a văzut nimeni ce a făcut fetiţa. Cu multa bucurie i-a povestit mamei ce a făcut şi i-a explicat cu naivitate că vor culege multi bani. Acum sufletul îi era cât un purice, dacă nu o găseşte la timp, daca a păţit ceva? I se rupea sufletul ,îi era şi mai milă de ea şi o iubea parcă şi mai mult. A găsit-o ghemuită între rândurile de porumb, suspinând în somn, cu dârele de lacrimi pe obrăjiori.
La 25 de km depărtare era un spital cu mulţi doctori pricepuţi şi au urcat copilul în caruţă, şi-au luat bocceluţa cu mancare la ei şi încet, încet au ajuns la dispensar. Medicii au consultat-o pe Simina. I-au întors pleoapele, au uns-o cu fel de fel de alifii, apoi i-au dat drumul acasă. Nenumărate au fost drumurile la spital, dar totul era în zadar. Trecuseră deja trei ani de când Simina rămăsese oarbă şi nu mai spera nimeni că-şi va reveni vreodată. De multe ori o lasau în casă, îi puneau în apropiere apă, strachina cu mancare şi ei plecau la muncă, nu era rost de stat acasă, copiii mai mari erau şi ei tot la muncă, unii păzeau vacile, alţii mergeau la prăşit cu părinţii.
Siminei i se părea că e înconjurată de o întindere nesfârşită de întuneric, că dincolo de ea, nu e nimeni şi nimic, singurătatea era prea mare pentru sufleţelul ei de copil. Prietenele ei erau de mult la şcoală, citeau, scriau...ea nu a avut bucuria desluşirii tainelor ce se ascundeau în semnele micuţe din carţile pe care le văzuse de atâtea ori la fraţii ei mai mari. Disperarea punea stăpânire tot mai adânc pe inimioara ei, dar în aceeaşi măsură şi pe cea a părinţilor. Numai un miracol o mai putea salva.
Într-una din zilele lunii aprilie, au mers iarăşi la doctorul spitalului aşa cum era programată încă de luna trecută. Iarăşi i-au curăţat ochii, au uns-o cu fel de fel de alifii care usturau aşa de tare şi se întorceau acasă pe jos (atunci nu erau mijloace de transport aşa cum sunt astăzi). Obosite, s-au aşezat pe marginea drumului să-şi tragă sufletul puţin şi să mănânce ceea ce mai aveau în trăistuţă. Cum stăteau ele acolo, numai ce au văzut că se apropia din sens opus drumului lor, o femeie. S-a oprit o clipă să dea bineţe şi s-a aşezat şi ea pe marginea şanţului.
- Ce are fetiţa? De ce este bandajată la ochi?, o întrebă cu mirare femeia.
- Elena îi spuse de-a fir-a păr toată povetea, cât se chinuise cu Simina, la ce
doctori fusese, cum nu-i găsise leacul pentru această boală de care se minunau şi medicii, cum era nevoită să o lase singură în casă, sau să o poarte după ei la câmp, şi cât de greu treceau zilele pentru bietul copil fără să vadă lumina zilei.
A ascultat în tăcere femeia, apoi a glăsuit:
- Femeie bună, mergi acasă, ia o strachină nouă, nefolosită, spal-o bine şi pune fata să facă pipi în ea, iar cu lichidul obţinut să se spele la ochi, apoi ai să vezi ce se va întâmpla.
Aşa a făcut Elena şi a pus-o pe Simina să se spele pe ochi chiar seara când au ajuns acasă.
A doua zi repetă aceeaşi operaţiune de trei ori.
- Mamă, nu mă mai ustură ochii aşa de tare!
- E semn bun, spuse mama şi oftă din toţi rărunchii. Unde n-o da Dumnezeu să mai văd fata sanatoasă şi să vadă iar!, gandi ea în sine.
Cu glasul gâtuit de emoţie, fetiţa îşi strigă mama, a treia zi când se sculă din pat.
- Mamă, văd ca prin sită şi ochii nu mă mai supără aproape deloc!
După câteva zile vedea iarăşi!
Doamne, ce mare minune ai făcut! Alergă grăbită la fostele locuri de joacă, mirosi florile cireşului sub care se jucase de atâtea ori, ale vişinului, nu se mai sătura de lumina soarelui!
A fost...o clipă de mister în a timpului tăcere!
P.S. (Povestea este adevărată, mama mea a fost oarbă timp de trei ani şi s-a vindecat în modul descris în această povestire).
-->
Comentarii
IMPRESIONANTA POVESTE...MI-AU DAT LACRIMILE...MULTUMESC!
Emotionant si impresionant!
Multumesc domnule Muresan pentru trecere si citire. Asa este, exista deochi, dar nu am pus accentul pe acest lucru....Toata stima!
Observ cu uimire ca nimeni nu sufla un cuvintel despre cauza pentru care a fost scrisa aceasta povestire,adica cum o femeie cu ochi rai nenoroceste un copil prin deochi de parca asemene fenomene ar fi asa doar S.F.-uri sau basme pentru prosti cind se cunoaste stintific azi ca aceste fenomene exista de cind lumea si se datoreza puterii energetice a personei care emite fluidul psihoenergetic negativ,Vezi Kalughina ,Uri Gheller,etc..existenta armelor psihotronice este unanim acceptata de toata lumea .Asta a vrut sa aduca in discutie draga noastra Veronica dar nu a mai adaugat nimic fiindu-i teama sa nu fie luata in deridere .Nu ai de ce draga Veronica sunt intimplari stranii la prima vedere dar care pot devenii reale la fiecare dintre noi la un moment !
Multumesc Mihaela!
Un text scris cu suflet. E bine când se termină cu bine. Citeam şi doream un astfel de sfârşit. Calitatea unui text constă şi în modul în care autorul reuşeşte să implice cititorul în acţiunea descrisă. Mi-a plăcut. Felicitări!
Multumesc Mihaela pentru trecere si citire!
Dacă începeam cu sfârşitul nu mai stăteam cu sufletul la gură,dar cum orice poveste trebuie începută cu începutul nu am avut ce face şi mi-au fost smulse câteva lacrimi.Ma emoţionat,ma întristat povestea mamei tale.Mă bucur că a avut un final fericit,din bătrâni mai ştiu că urina este bună şi pentru alte boli dar din păcate astăzi nu se mai foloseşte şi nu se mai vorbeşte nimic de aşa ceva.