Pânâ spre seară casa lui Ilie se pustieşte.
Nevasta, Maricica, adună de prin odăi lucrurile împrăştiate de musafiri, mai ales de cel mic. Chiar şi Puţă s-a retras în cuşca lui, nemaiavând la cine lătra.
Toţi au plecat. Mona a trimis vorbă să nu mai fie aşteptată, zice că se va întoarce în oraş cu maşina lui Costea. Pentru Ilie e clar că vor juca la nuntă până în Postul Crăciunului.
Cristea a înfulecat un smoc de pătrunjel verde, sperând că-i va ameţi pe poliţişti, dacă vor avea treabă cu el pe drum.
Marta şi-a împachetat fiul şi toţi trei s-au pierdut în colbul drumului.
Ilie se simte părăsit. Suferă.
Ca şi cum n-ar fi îndeajuns, vremea se strică, se face de-o ploaie. Satul se adună prin bătături.
Linişte, dar nu pentru toţi. Unii nu au stare, au mereu ceva de făcut. Aşa şi cu fratele mai mic a lui Costea, Nicu, un aproape adult, pe care Ilie îl iubeşte şi nu ştie de ce. Abia a terminat liceul, dar nehotărându-se ce să facă, se ocupă cu invenţii. Satul îl crede un ciudat, dar simpatic. Acum, Nicu are nevoi şi Ilie e singurul care-l poate ajuta.
- Ce faci, băiete? se bucură Ilie la vederea lui, are cu cine schimba o vorbă.
- Iar ai ars siguranţele? Ai rămas fără lumină? continuă Ilie interogarea.
- Vreau nişte cărţi de la matale, doar mi-ai fost profesor într-o vreme, după pensionare.
- Băiete, da’ eu nu mai am cărţi, le-am dat unui anticar pentru bani. Lăsarea la vatră m-a sărăcit, au trecut şase luni până să-mi vină primii bani.
- Lasă domn’ profesor, ştiu că ai păstrat câteva, nu te-ai îndurat să le dai pe toate. Împrumută-mi tot aia pe care mi-ai mai dat-o.
- Iar ai vreo invenţie prin cap?
- Iară. Vreau să fac un laser.
- La ce-ţi trebuie? Ia-ţi o brichetă cu lumină roşie şi-ai rezolvat treaba.
- Mata ştii că ai dreptate? Dar tot îmi trebuie cartea aia.
- Măi, băiete, de ce nu te apuci tu de carte ca lumea? Pune o temelie şi pe urmă te apuci de invenţii. Da’… ce-ţi trece prin capăţână?
- Vreau să fac un cititor de sunete antice.
- Aşa!? Vrei să-l auzi pe Zalmoxe?
- Stai numai să-ţi spun, am văzut eu la televizor…
- Nu te mai uita la televizor, mă, că-ţi prăjeşti creierii! Da’, ia zi, ce-ai văzut?
- Undele sonore modelează nisipul, apa…
- Aşa-i.
- Şi lutul, cât e moale, înainte de ardere...
- Vrei să citeşti sunetele imprimate pe oalele de lut?
- Îhî.
Ilie îşi înclină capul, semn că meditează şi-i spune:
- Aşteaptă aici!
Intră în casă şi se întoarce cu un volum uriaş în mână.
- Ăsta îţi trebuie. Ai grijă de el că te rup!
Îi pune cartea în braţe şi-l expediază:
- Hai valea, până nu vin aia de la NASA peste noi! Auzi, da’, frate-tu, Costea, ce face?
- Păi, dama aia pe care a pescuit-o de la matale după povestea cu ai lui Dumitru…
- Mona.
- Aşa. Amândoi fac inventarul acareturilor. Mi-a spus, aşa, pe ascuns, că are de gând să se însoare. Îi place tipa, numai că… mie nu-mi place. Are ochii prea strălucitori.
- Lasă mă, că, dacă se însoară, or să aibă amândoi ochi de peşte mort!
- Nu pricep.
- Ai să pricepi mai încolo. Hai că am treabă!
Ilie n-are nici o treabă, dar i-a trecut cheful de vorbă. Intră în casă, se aşează pe laviţa din dreptul mesei şi stă. La o bucată, zice către nevastă:
- Mă plictisesc femeie.
- Hai la televizor, moşule!
- Lasă-mă, babo! Când văd ce-i acolo, îmi vine să plec în pădure, să caut un bârlog de urs şi să stau cu el.
- Drum bun, dar să ştii, numai câinii pleacă de acasă când le vine ceasul.
- Văd că ţi s-a urât cu mine. Numai mâţa aia e de vină. Ajută-mă s-o prind, vreau s-o iau cu mine în exil..
- Care mâţă?
- Aia albă, care se tot învârte pe-aici.
- Aşteaptă să se oprească ploaia. Şi cănd zici că te întorci?
- Cănd o să iasă soarele.
*
Dimineaţă.
La stânga, staţia de autobuz, ceva mai încolo, gara, la mijloc, Ilie.
- Care-o veni primul? se tot întreabă Ilie. Nimic. Nici un semn.
Se opreşte ploaia şi apare soarele.
”Gata! Am umblat destul”! îşi zice şi porneşte spre casă bodogănind:
- Când o să mă învăţ minte?
La câţiva metri în urmă, motanul, scai. Parcâ-i numără paşii. Ilie îl simte şi se opreşte, întorcându-se către el. Se opreşte şi motanul cu lăbuţa dreaptă în aer.
- Iarăşi tu? zice Ilie şi loveşte cu piciorul în pământ, sperând să-l alunge.
Motanul se adună ghem, gata de start, dar nu pleacă.
- Bine, mă, fă cum vrei! mai spune Ilie resemnat.
*
Umbra Albă:
- Lasă-mi trimisul în pace!
*
După ce îşi lămureşte nevasta cum circulă trenurile şi autobuzele, Ilie se pironeşte la fereastră şi priveşte în lungul drumului.
Un grup de copilaşi de prin vecini se mozolesc la grămada de pietriş cu care primăria a vrut, cândva, să astupe gropile din drum. Acum e prea târziu, copiii şi ploile mai au puţin de lucru pentru a o nivela.
Ceva mai încolo, un alt grup de copii îşi face de lucru, smulgând frunze din tufele acelea ce se agaţă pe garduri şi după ce le mototolesc în palme, le aruncă unul spre altul. Par neiteresaţi de joaca celorlalţi, dar cu coada ochiului îi pândesc.
„Vor şi ei la nisip”, îşi zice Ilie.
Între cele două grupuri, motanul Toto scormoneşte praful drumului ca şi cum ar vrea să îngroape ceva.
- Motanul ăsta e peste tot! se minunează Ilie. Parcă ar fi extraterestru.
Iese hotărât să facă ordine.
Motanul nu mai e, aşa că, se îndreaptă spre copii. Pe toţi îi ştie, chiar dacă le mai încurcă numele.
- Care-i treaba, voinicilor? Aţi reuşit să construiţi ceva din pietrele astea?
- Eu am făcut un munte, dar l-a stricat el! se plânge Anuţa indicându-l pe infractor.
- Măi răule! începe Ilie să ia măsuri. De ce ai stricat lucrarea fetei?
- Pentru că pe acolo trebuie să trec eu cu maşina.
- Păi, n-ai loc destul!? se miră omul sincer.
- Nu, că eu pe-acolo vreau să merg!
- Şi eu vreau să fac o casă acolo şi nu mă lasă! se tânguieşte unul mai micuţ.
Cum toţi au câte o nemulţumire, încearcă să-i împace, dar n-are spor. Fiecare crede că locul celuilalt e mai bun. Ca să le abată atenţia de la dispută, îi întreabă:
- De ce nu-i chemaţi şi pe ceilalţi să se joace cu voi?
- Mama a spus că Ilinca are păduchi şi nu mă lasă, îl lămureşte Anuţa cu tonul ei sfătos.
Lui Ilie nu-i place răspunsul.
Ilinca e fata mai mare din celălalt grup, adică fraţii şi surorile ei, vreo şapte la număr. Toţi se învârt prin preajmă, privind cu jind la jucăriile risipite peste tot şi ignorate de privilegiaţi, dar neîndrăznind să se apropie.
- Bine, bine, zice Ilie, vorbesc eu cu ei, iar voi nu vă mai certaţi.
Văzând că se apropie, Ilinca lasă capul în jos şi dă să plece.
- Stai, copilă, vreau să te întreb ceva.
Rămâne pe loc nedumerită. Probabil se aşteaptă s-o alunge, aşa cum face mai toată lumea.
- Copiii de-acolo spun că aveţi păduchi. E adevărat?
- Da, răspunde fata fără ezitare.
- De ce nu vă curăţă mama voastră?
- Ne curăţă, dar sunt prea mulţi.
- Mă duc să stau de vorbă cu ea.
- Nu-i acasă. E cu tata la pădure, după ciuperci.
- Bine, zice Ilie, scărpinându-se în cap. Vino mâine după-amiază pe la mine să-ţi dau ceva.
- Toţi?
- Numai tu, o limitează Ilie preventiv şi sperând că fetiţa nu va băga de seamă cât de ruşinat se simte.
- Şi mie îmi pare rău de ea, îl aprobă nevasta, Maricica. Dacă îmi amintesc bine, Ilinca e clasa a treia şi învaţă bine.
- Am să plec în oraş, îi spune în loc de răspuns, hotărât să rezolve problema acelor copii, mai ales că se apropie şcoala.
După o lungă discuţie cu veterinarul pieţei, ajunge acasă cu o plasă de remedii pentru pediculoză
A doua zi, neîncrezătoare, Ilinca îl pândeşte de pe undeva, pentru că apare imediat.
- Uite! începe Ilie instructajul. Cu asta te dai bine pe cap, tu şi fraţii tăi, iar cu asta, îi spui mamei tale să dea prin casă, mai ales prin pat. S-a înţeles?
- Da. îi răspunde copila şi dă să plece.
- Peste o săptămână vii iar la mine să-mi spui dacă totul e bine. S-a înţeles?
Fata aprobă din cap. Ilie credea că nu îl va băga în seamă sau va uita, dar nu. După câteva zile o zăreşte singură pe acelaşi drum, acum înmuiat de ploi.
„Mă pândeşte ca data trecută, îşi zice, dar de ce nu vine să vorbim? Sigur nu îndrăzneşte”.
Îi face semn cu mâna să se apropie. Copila se apleacă şi ridică ceva de jos, de lângă gard, apoi se apropie cu mâinile la spate şi faţa luminată de un zâmbet imposibil de descris.
Îi întinde o găletuşă mică, probabil de la iaurt, acoperită cu frunze. În timp ce încearcă să vadă ce-i în ea, fata se topeşte în lungul drumului, urmată de motanul Toto.
Găletuşa e plină cu frăguţe de câmp.
*
-->
Comentarii