A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,
simt clipele prin amintiri cum zboară
din câte-au fost, din câte-au mai rămas
duc mai departe-a timpului povară.
Și nu mă plâng, nici nu regret nimic,
las timpului destinul să mi-l treacă –
din ieri, din azi, din mâine mă ridic,
renasc din umbra clipei care pleacă.
Ani grei s-au adunat în urma mea
tăcerile, mai lungi ca niciodată,
din gânduri îmi alungă piaza rea
și calea dreaptă-n suflet mi-o arată.
Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,
cărările îmi par tot mai schimbate,
din tot ce am, din câte am avut,
în inimă-mi rămân doar nestemate.
Ridic cu ele-n cuget un altar,
pentru tăceri loc sfânt de întrupare
din vorbele arzânde ca un jar,
de strajă stând pe dune mișcătoare.
Chiar dacă toamna vieții a sosit,
nu mă opresc din drum, merg înainte,
pornind smerit din locul hărăzit,
mă-ndrept necontenit spre cele sfinte.
-->
Comentarii
Dorina Pop, vă mulțumesc pentru popa și lectura versurilor...Vă mulțumesc pentru mesajul lăsat!
Un prezent cenușiu, dureros, însă foarte bine pus în pagină. Felicitări!