Scriitorul s-a născut la 18.01.1848 în localitatea Siria din comitatul Arad într-o famile numeroasă, fiind cinci fraţi din care nu au supravieţuit decât el şi sora sa mai mare. Tatăl său, Sava Slavici, era cojocar şi deţinea şi teren agricol fiind un bun gospodar. Mama, Elena, provenea din familia Borlea din care s-a ridicat Sigismund Borlea, ziarist, deputat în Dieta Ungariei, care avea să fie un model pentru scriitor. Bunicul scriitorului se numea Ilie Slavici, născut în 1782 şi decedat în 1829, iar din căsătoria acestuia cu Maria, născută în 1783, au rezultat şapte copii printre care şi Sava Slavici, născut în1818. Rămas orfan la o vârstă fragedă, Sava este înfiat de Mihai Fercu, „tată bătrân ” după cum îl regăsim în amintirile lui Ion Slavici.
Slavici a avut o copilărie zburdalnică, bucurându-se de un trăi liniştit în familia sa. „Tatăl bătrân” îi va citi poveşti şi îl va încuraja să citească fiind partener de joacă cu el. Frecventează şcoala greco-ortodoxă din Siria unde îl are dascăl pe Dimitrie Vostinari. Se face remarcat de mic şi adesea recită diferite poezii la sărbătorile şcolare. În timpul liceului din Arad obţine calificative „cu laudă”, „lăudabil”, dar şi bine sau abia suficient. Acum îşi exprimă dorinţa de a deveni negustor, preot sau avocat. Viaţa de elev cu statut de chiriaş este aspră şi în clasa a VI-a cu ajutorul profesorului de limba română, George Crăciunescu, dă meditaţii în familia unui proprietar de restaurant.
Cu ocazia unui concert organizat de acelaşi profesor, în care autorul recită poezia Un răsunet de Andrei Mureşan, presa locală îl menţionează şi pe Slavici în articolele ei datorită aspectului naţionalist al spectacolului. Pe parcursul liceului se întreţine din meditaţii. Termină liceul la Timişoara şi este singurul dintre elevi români care susţine examenul de bacalaureat. Se înscrie la Facultatea de drept şi ştiinţe de stat a Universităţii din Budapesta, dar pe care nu o poate urma datorită dificultăţilor financiare. Este prezent la şedinţele Societăţii Petru Maior, unde îşi citeşte prima traducere Orbu amoru.
După o perioadă de timp îl regăsim încorporat în armata austriacă şi student la Facultatea de drept din Viena. Absolvă această facultate, descoperă filozofia asiatică şi apreciază opera lui Confucius. Aici se împrieteneşte cu Mihail Eminescu şi înfiinţează societatea România Jună al cărui preşedinte devine. Prietenia celor doi este fructuoasă, Eminescu îl încurajează să scrie şi astfel îşi face debutul în anul 1871 cu piesa Fata de birău, în revista Convorbiri Literare. Eminescu scrie despre piesă: „în genere e scrisă cu prea expres colorit local, dar are scene de o gingăşie simplă şi într-adevăr rustică". Cu ocazia împliniri a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, Slavici organizează festivitatea de sărbătorire împreună cu bunul său prieten Eminescu. Termină şcoala militară şi devine ofiţer.
Continuă însă studiile la Viena. În Convorbiri Literare apar primele poveşti: Zâna zorilor, Şireata, Floriţa de codru. Întors în ţară în 1872 încearcă să practice avocatura în cancelaria lui B. Stănescu, însă nu-i mulţumit. Pe fundalul interzicerii limbii române în instituţii publice, ia atitudine şi asistă la protestul ţăranilor din Păulis, acordând asistenţă juridică cu împuternicirea cancelariei lui B. Stănescu. Colaborează la mai multe publicaţi ca: Albina, Gura Satului, Lumina, cu care ocazie satirizează puterea politică şi lumea clerului.
În 1873 mor părinţii săi şi se trezeşte orfan. Pentru scurtă perioadă este archivariu la consorţiul din Oradea Mare. Spiritul său civic îl determină să scrie un articol Ad Rem, în care evidenţiază coordonatele spirituale ale viitorului episcop ca fiind: conduita morală ireproşabilă şi orientare politică naţională. Datorită acestui articol este nevoit să-şi dea demisia din postul de archivariu. Publică în Telegraful român şi primeşte aprecieri din partea redactorului N. Cristea‚ „dibaciul său condei”. Articolele sale sunt cu caracter social şi denotă orientarea către probleme obşteşti. Într-o vizită pe care o face la Iaşi fostului său coleg de la Viena, Samson Bodnărescu, îl cunoaşte pe Ion Creangă de care leagă o frumoasă prietenie.
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunilor Publice, condus de Titu Maiorescu, îl numeşte secretar al "Comisiunii însărcinate cu publicările rămase de la reposatul Domn Eudoxiu Hurmuzache.". I se fixează o diurnă de 350 lei noi pe lună. Această activitate va dura cam doi ani de zile. Cu ajutorul lui Titu Maiorescu care semnează ordonanţa prin care i se acordă un ajutor de stat în valoare de 700 lei îşi pregăteşte lucrarea de doctorat. În 1875 se căsătoreşte, în urma unor presiuni, cu Ecaterina (Catinska) Szoeke Magyarosy. Titu Maiorescu dezaprobă căsătoria şi îi cere să divorţeze. Această căsnicie îi va pricinui mari supărări. Este aproape de mişcările studenţeşti de la Viena - România jună - şi cere lui Titu Maiorescu sprijin financiar.
În perioada 1877-1879 prin intermediul ziarului Timpul îşi face cunoscute opiniile politice şi publică o serie de lucrări printre care Grădina cu cai. Articolele sale combat politica liberală, dar şi a partidului Conservator. Îl are ca director pe Titu Maiorescu, iar după plecarea acestuia, pe Eminescu şi Caragiale. Financiar revista o duce greu astfel Caragiale părăseşte redacţia apoi pleacă şi Slavici care intră în învăţământ.
Este profesor la Şcoala normală unde predă româna şi geografia. Îndeplineşte în acelaşi timp funcţia de secretar al „Societăţii pentru învăţătura poporului român”. Iubitor al istoriei naţionale vizitează 64 de monumente de dincolo de Micov şi vine cu propuneri pentru o mai bună conservare a lor. Pentru acest lucru i se acordă Medalia Bene-merenti de către Comisia documentelor istorice.
În 1881 publică volumul Novele din popor la Editura Socec, cuprinzând prozele scrise până atunci, inclusiv Moara cu noroc. În aceste nuvele realizează o frescă a satului românesc în cele mai mici detalii, critica primindu-l cu bine şi considerându-l adept al realismului. În 1882 pentru activitatea depusă în cadrul "Comisiunii însărcinate cu publicările rămase de la reposatul Domn Eudoxiu Hurmuzache." este ales de Academia Română membru corespondent.
Ziarul Tribuna de la Sibiu în 1884 îl are ca director pe Ion Slavici şi redactor pe George Coşbuc. Aici Slavici lucrează intens şi impune la locul de muncă limba literară dezvoltată de către românii de peste munţi: Eliade, Bolintineanu, Alecsandri, Bălcescu, Hasdeu, Odobescu, Eminescu şi Maiorescu, pe care-i pomenea cu evlavie în coloanele ziarului. Pe frontispiciul ziarului scria: Soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare.
Politic vorbind, Slavici avea convingerea, iar cu această convingere a trăit toată viaţa şi din cauza aceasta i s-au atras atâtea nefericiri mai târziu, că românii din Transilvania trebuiau să fie fideli monarhiei austriece, dar pentru o viaţă naţională mai bună trebuiau să lupte pentru o constituţie federală, iar unirea cu românii de peste Carpaţi trebuia să se înfăptuiască doar printr-o activitate culturală intensă. În Foiţa Tribunei publică literatură populară şi apare nuvela Pădureanca în anul 1884. Concomitent cu activitea de la Tribuna predă limba română la şcoala română de fete. În noiembrie 1885 divorţează de Ecaterina Magyarosy, iar în primăvara lui 1886 se recăsătoreşte cu Eleonora Tănăsescu cu care va avea 6 copii.
Din anul 1885 începe o serie grea de procese şi condamnări la închisoare a redactorilor şi a directorului Tribunei. Slavici este condamnat la închisoare pentru un an în 1888, acuzat de agitaţiune. Îşi execută pedeapsa la Vacz, o localitate pe malul Dunării, aproape de Budapesta. Regimul închisorii a fost lejer permiţându-i-se să primească ziare şi reviste, să scrie, să primească vizite zilnice. În timpul închisorii, Slavici continuă să lucreze la documentele Hurmuzachi şi chiar beneficiază de ajutorul directorului închisorii, Kovács, la corectarea de tipar a textelor maghiare, germane sau latine. Eleonora cu un copil de doi ani şi aşteptând un altul s-a mutat la Vacz pentru a-i fi aproape. Ultimul editorial al lui Slavici în Tribuna apare în februarie 1890.
În martie se întoarce la Bucureşti. Devine director de studii la Azilul Elena Doamna şi realizează studiul „Şcolile noastre săteşti”. Fosta soţie intentează proces solicitând restituirea sumei de 18590 lei, bani ce reprezintă zestrea sa. Slavici primeşte cetăţenia română în 1892. În 1903 primeşte premiul Academiei Române. Mai târziu este arestat la fortul Domneşti apoi la hotelul „Luvru”. În timpul ocupaţiei germane este numit redactor responsabil la ziarul Ziua, de orientare filogermană. Ziarişti români protestează împotriva lui Slavici considerându-l trădător El se pronunţă clar pentru neutralitate şi critică sever politică stăpânirii austro-ungare faţă de naţionalităţile oprimate din imperiu. La intrarea României în război de partea Antantei se întoarce în Bucureşti şi este numit Redactor principal la Gazeta de Bucureşti de către nemţi. La întoarcerea regelui Ferdinand din Moldova, Slavici este condamnat la 5 ani de închisoare, dar va fi graţiat. Se discută excluderea lui Slavici din Uniunea Scriitorilor.
În ultimi ani din viaţă colaborează la mai multe reviste: Timpul, Omul liber, Adevărul literar şi artistic şi publică o serie de romane: Închisorile mele, Cel din urmă armaş, Amintiri. Moare la vârsta de 77 de ani, pe 17 august 1925 la Crucea De Jos, fiind îngropat la schitul Brazi.
-->
Comentarii