De-aș mai putea să readuc,
cu umbrele ce vin din față,
refrenele din glas de cuc
pe iarba aspră din fâneață,
ori în izvoare dor să pun
să nu-și mai uite apa care
sub creanga sfântă de alun
adună semne de-ntrebare,
sau într-o margine de gând
să mai ascult pe înserate
uitările ce trec plângând
pe mal de ape-nvolburate,
ori dacă nu m-aș înșela
că m-ai iubit lângă o dună,
pe când pica din cer o stea
prin ploaia razelor de lună,
sau din uitare să revin
să te aștept fără speranță
lângă pădurea de anin
pe malul apei de faianță,
ori dorul meu neliniștit
să-l readuc de pe orbită
de s-ar opri din mers subit
văzând o fragedă ispită,
atunci, desigur, că aș vrea
să mai accept, ca altădată,
uimirea din privirea ta
să mă cuprindă dintr-odată
și te-aș ierta, și te-aș iubi,
cu patimă și nerăbdare,
când fără voie m-ai minți
cu vorbele-ți seducătoare,
chiar te-aș ruga să mai rămâi
o zi, o noapte, împreună,
să-mi fii femeia cea dintâi
și cea din urmă-a mea furtună,
apoi aș vrea din nou să pleci
uitarea-ncet să mă cuprindă,
să gust tăcerile prea reci
privindu-mi chipul în oglindă.
-->
Comentarii
Distinsă prietenă și colegă de condei, Dorina Pop, omagiile mele, fără limite!
Domnule Ioan Muntean, pictura suprarealistă așezată de domnia voastră lângă poemul meu dă forță sporită mesajului liric transmis cititorului. În mod asemănător și baletul stilizat de la sfârșit! Vă mulțumesc foarte mult!
Admirație.