Odata cu scufundarea insulei Ada Kaleh, in 1971 am pierdut nu numai un colt de rai dar si o seama de povesti pe care fiecare turist care punea piciorul acolo le auzea de la ghidul aparut ca din pamant. Indiferent de anotimp sau ora orice vizitator era preluat de un astfel de ghid indatoritor care te purta prin fiecare coltisor avand pentru toate pregatita o istorioara.
Anul acesta se implinesc 40 de ani de cand Ada Kaleh-ul a fost sacrificat pe altarul progresului. A ramas amintirea tigaretelor fine, a rahatului, a parfumului, a licorilor si a cafelei facute la nisip. Au ramas ilustrate cu vechile fotificatii austriece de secol XVIII, model Vauban, cu ziduri groase de 10 metri, pe care nici macar dinamita nu le-a putut dizloca, vederi cu moscheea ce adapostea cel mai mare covor din lume.Povestile si legendele locului s-au pierdut pentru totdeauna odata cu insula, pentru ca nu a mai avut cine sa le spuna mai departe. Locuitorii, majoritatea musulmani, s-au risipit care incotro si cum aceste intamplari tineau de o alta cultura, am preferat sa le uitam.
Una dintre ele este cea a lui Mischin Baba, prinţul-cersetor cu însuşiri paranormale. Ni s-a pastrat relatarea lui G. Lungulescu din ziarul „Universul” din data de 13.august 1932 despre minunile ultimului prinţ Samanid din vechea dinastie de Uzbec. Acesta renuntase la tron in 1786 in urma unui vis e care il avusese si a ales sa plece din Buhara, pe insula de pe Dunare, socotita sfanta.
Prinţul Mischin Baba, considerat si patronul ocrotitor al insulei, era foarte credincios şi învăţat, predicand pentru bunatate si toleranta. Ducea un trai modest sub zidurile masive, in tunelurile, firidele si grotele fortaretei. In aceste “kemerfuri” traiau saracii insulei. Imbracat in haine saracacioase putea fi lesne confundat cu un cersetor, de aici si porecla de printul-cersetor.
Legenda spune ca avea puteri tamaduitoare, faima sa trecand cu mult hotarele insulei. Renumele sau a sporit si mai mult atunci cand l-a vindecat pe fiul caimacamului Moldovei, Osman Bey, care era bolnav de nervi.
O alta legenda vorbea despre cum a umplut butoaielor goale cu vin dintr-o cârciuma, printr-o simplă atingere sau chiar despre transformarea apei in vin, aidoma ca-n Biblie.
A murit la vârsta de 95 de ani, mormantul sau aflat langa debarcader devenind loc de pelerinaj pentru credinciosii musulmani. Pe piatra sa funerara se putea citi epitaful scris in limba araba: “Dumnezeu viu si etern. Fii bun! Band mi se apropie sfarsitul odata cu puterea bauturii. Ma culc ametit in mormant pana-n ziua de apoi. In framantarea invierii sa stau o clipa in nesimtire. Sa nu se tina seama nici de idee, nici de frica suferintei. Mischin Baba din Buchara, mort in anul emigrarii unamiedouasutesaptezeci. Sufletul lui calator sa se veseleasca. 1270 (1851) data mortii, 1320 (1901) anul ridicarii epitafului”.
Cu prilejul lucrarilor la constructia hidrocentralei de la Portile de Fier, autoritatile au luat in calcul salvarea a ceea ce se putea din Ada Kaleh si refacerea sa pe ostrovul Simian. Mormantul lui Mischin Baba a fost si el stramutat alaturi de alte constructii, insa atmosfera Ada Kaleh-ului nu va putea fi niciodata reinviata.
de Voicu Hetel
Comentarii
Ada Kaleh s-a format din depozitele de prundiş cu nisip amestecat cu mâl cărate de Crena şi Dunăre peste blocurile stâncoase de la bază, având 1750 metri lungime şi 400-500 lăţime, cam aceleaşi dimensiuni fiind menţionate cu 2500 de ani mai înainte de părintele istoriei, Herodot, despre insula numită pe atunci Cyraunis. Izolată în mijlocul bătrânului Danubiu şi înconjurată de amfiteatrul munţilor Alion şi Damoglet, insula inspira multă linişte. Datorită rolului strategic de trecere dintr-un bazin hidrografic al Dunării în altul, de la linişte la război nu a fost decât un pas. Grecii antici numeau insula Continusa, adică patria măslinului sălbatic, un astfel de arbust fiind luat de aici de Hercule ca să-l transporte în templul tatălui său, Jupiter. Poetul Ovidiu menţionează însă că Hercule, după ce a cucerit ţara uriaşului Geryon şi a fraţilor săi, de pe insulă, le-a luat învinşilor faimoasele cirezi de boi. În poemele epocii doriene, insula, denumită Continusa, este prezentată ca un tărâm fermecător, de unde cei 15 fraţi Argonauţi au adus în patrie olivul simbolic. Prin apropierea insulei vor intra în secolul I romanii în Dacia şi, mai târziu, hoardele vizigoţilor, ostrogoţilor şi hunilor, urmaţi de revărsarea slavilor.
Tunelurile de sub Dunăre, secretul neelucidat
Iancu de Hunedoara a ordonat ridicarea primelor fortificaţii pe insula măslinilor în 1444 pentru a o apăra de expansiunea turcilor, dar după dispariţia regatului ungar la 1526, otomanii au devenit stăpânii zonei peste un secol şi jumătate. Pentru a face faţă confruntărilor cu austriecii, otomanii au adus, în 1716, 4000 de lucrători din Ţara Românească să ridice fortificaţii pe insulă. Inutil, deoarece, în anul următor, armatele prinţului Eugeniu de Savoia ocupă insula, denumită pe hărţile vremii Carolina. Prinţul a hotărât ridicarea unei puternice fortificaţii în stilul cunoscut după numele arhitectului Vauban, fortăreaţa fiind prevăzută în colţuri cu bastioane, legate de două redute extreme prin galerii subterane. Neobositul călător M.T. Romano menţionează că, în perioada interbelică, se vedeau încă pe malul sârbesc al Dunării, urmele unde răspundeau tunelurile. Romano mai dezvăluie că, după spusele localnicilor, o altă galerie comunica cu malul românesc, concluzionând că o astfel de lucrare trebuie să fi ridicat multe dificultăţi. Cert este că zidurile cetăţii, cu o grosime maximă de 25 de metri, au rezistat, în 1737, timp de 69 de zile, la două asedii turceşti. În 1810, pe ziduri, pentru scurtă vreme, au fost ridicate steagurile ruseşti ale batalionului de panduri condus de Tudor Vladimirescu. Prin înţelegerile dintre Poartă, care stăpânea insula Ada Kaleh după Tratatul de la Berlin (1878), şi Viena, puterea protectoare, populaţia turcească insulară – cu o constituţie vionică şi înaltă ca statură – au primit privilegii importante, printre care cel de a importa orice fel de mărfuri, în orice cantitate, fără nici o taxă vamală, situaţie ce a durat până în 1918. Fortăreaţa şi cazematele încep să se surpe treptat, după ce, în 1885, prin decretarea de către Austro-Ungaria a statutului insulei Ada Kaleh drept „garnizoană deschisă”, autorităţile au retras tot ce au considerat recuperabil din fortificaţii. Astfel că, acestea nu au jucat niciun rol când, la 19 august 1916, două companii româneşti au ocupat vremelnic insula. Prin Tratatul de Pace semnat de Bucureşti cu Turcia în 1923, Ada Kaleh cu ruinele ei impozante de cetate au revenit României, aceste ruine fiind înghiţite definitiv de ape prin inundarea artificială a insulei în anii ’70, iar proiectul ceauşist de reconstruire a vechii cetăţi pe ostrovul Şimian, la 5 km, în aval pe Dunăre, de Tr. Severin, nu a fost dus la bun sfârşit. Urme ale civilizaţiei insulare se mai găsesc la muzeul Regiunii Porţile de Fier.
Mischin Baba, prinţul cu însuşiri paranormale
G. Lungulescu scria în „Universul” din 13.08.1932 despre minunile ultimului prinţ Samanid din vechea dinastie de Uzbec, care, în 1786, a renunţat de bunăvoie la tron, plecând din Buhara, după cum i se ceruse în vis, pe insula socotită sfântă de la Dunăre. Prinţul Mischin Baba, foarte credincios şi învăţat, a ajuns după multe peripeţii în Ada Kaleh, stabilindu-se în hrubele cetăţii unde a dus un trai foarte modest. A rămas în memoria localnicilor prin faptele sale paranormale, printre care redarea sănătăţii fiului caimacamului, Osman Bey, bolnav de nervi, şi umplerea butoaielor goale cu vin dintr-o cârciumă, printr-o simplă atingere. A decedat la cârsta de 95 de ani, fiind îngropat la dorinţa sa expresă în solul nisipos din insulă, mormântul său devenind loc de pelerinaj pentru credincioşii din întreaga lume musulmană. Mormântul său, ca şi o parte a cimitirului musulman cu cea mai veche piatră de la 1963, a fost strămutat cu prilejul lucrărilor hidroenergetice amintite pe ostrovul Şimian.
Carol al II-lea a băut la „Moka” o cafea ”la nisip”
Hogea, preotul musulman şi cu atribuţii de învăţător, H. Uzeyir, i-a relatat ziaristului G. Lungulescu că Sfântul Baba l-a sfătuit în vis pe Ibrahim Ali, cel mai netot om din Ada Kaleh, care râdea tot timpul, că, în a patra zi a lunii mai a anului 1931, va veni în insulă mai marele ţării, care va reda locuitorilor musulmani privilegiile pierdute. Visul s-a adeverit cu exactitate, Carol al II-lea vizitând inopinat insula, însoţit de primul-ministru N. Iorga. Regele a ascultat într-o stare de bună dispoziţie, păsurile insularilor în timp ce sorbea tacticos dintr-o cafea făcută „la nisip” din ceaşca din care băuse pe vremuri tatăl său, Ferdinand I. În anii ’80, după miezul nopţii, la restaurantul „Popasul Căprioarelor” din Neptun un bătrân cu fes roşu, pe numele Papa Ali, oferea dintr-o cafetieră spectaculoasă clienţilor spre vânzare o excelentă cafea preparată în nisipul fierbinte. Carol al II-lea le-a declarat solemn oficialităţilor insulei că localinicilor li se vor reda privilegiile, ceea ce s-a materializat prin scutirea de vamă pentru tutun străin, zahăr autohton, băuturi spirtoase, obiecte de suvenir etc., în anumite limite. Deoarece pământul este impropriu agriculturii, majoritatea locuitorilor se îndeletniceau cu comerţul, centrul de rezistenţă fiind bazarul oriental şi uliţele din jur presărate cu cafenele şi două restaurante ce erau ticsite de clienţi, mai ales după ce Ada Kaleh a fost declarată, în 1932, staţiune climaterică. Circa 40.000-50.000 de turişti români şi străini poposeau anual în insulă atraşi de pitorescul locului, de vestitul rahat cu alune turceşti lokum, de halviţă, acadele, dulceaţă de smochine şi trandafiri, sau de inegalabila băutură răcoritoare braga, obţinută, printr-o reşetă secretă, se pare, prin fermentarea fasolei în apă. La Orşova, mai există o doamnă care vinde bragă preparată după reţeta kalehiană.
Casa regală britanică prefera ţigarete ”made in Romania”
În urma vizitei pe insulă a primului ministru A. Averescu, în 1921, şi cu concursul deputatului T. Ioanid, s-a înfiinţat pe Ada Kaleh, în 1927, o fabrică de ţigări sub egida Regiei Monopolurilor Statului, care a absorbit vreo 120 de lucrători. În perioada interbelică, a luat avânt fabricarea ţigărilor de foi, care concurau vestitele havane cubaneze, pe care tradiţia le atribuie ca rulate pe pulpă de fecioară. În atelierele RMS din Ada Kaleh se produceau şi ţigarete fine, prteferate de unii membri ai casei regale britanice şi de regele Carol al II-lea, un înrăit fumător. Cele mai scumpe ţigarete de acest tip se numeau „Cabinet”, înlocuite, în anii ’50, de regimul dejist cu fabricarea meiocrelor „Carpaţi”.sursa:infozone.ro
Amintirile unei „insulare” despre paradisul pierdut
Insula Ada Kaleh, Atlantida dunăreană
Dacă un poliţist i-ar cere actul de identitate al Danei Cherecheş din Târgu Jiu ar afişa o privire mai nedumerită ca de obicei. La locul naşterii se află înscris o denumire rar întâlnită în asemenea documente, cu rezonanţe pur orientale: Ada Kaleh. Poliţistul nostru, la fel ca alte milioane de locuitori ai ţării ar plasa locul undeva în Anatolia, Marea Egee sau pe la gurile Bosforului. Căci puţini mai ştiu că până nu demult, pe Dunăre, în faţa Turnu Severinului se afla o bijuterie de insulă, parcă scoasă din basmele celor o mie şi una de nopţi, plină de o inconfundabilă aromă orientală. Acum insula zace, împreună cu amintirile ei, pe fundul Dunării, sacrificată de foamea de energie a veacului XX.
Legenda spune că pe vremuri, un sultan s-a îndrăgostit nebuneşte de o roabă. Pentru a crea un cadru idilic dragostei lor, a întemeiat pe insula din apropierea Cazanelor Dunării o veritabilă grădină a desfătărilor, denumind-o Insula Plăcerilor. Istoria concretă este mult mai seacă: a fost râvnit de greci şi de romani, de bizantini, iar în veacul al XV-lea, voievodul Iancu de Hunedoara a construit prima fortificaţie, apoi turcii i-au dat numele în 1521 de Ada Kaleh, ceea ce înseamnă Insula-Cetate, ca în secolul XVIII să fie numită de austrieci Carolina. Aici a avut sfârşitul temutul şi crudul sultan Mahmut Kan, numit şi „tigrul pustiei”. Tot aici şi-a dormit somnul de veci şi un personaj intrat în legendă, Mişkin Baba, prinţul cerşetor pornit din îndepărtatul ţinut al Buharei, plecat în lume pentru a predica bunătatea în locul vrăjbăşiei şi morţii.
Insula avea o lungime de 1.750 m şi o lăţime de doar 500 m. Pe la mijlocul deceniului şase pe insulă trăiau în jur de 450 de locuitori, majoritatea turci, vreo 12 români, câţiva germani şi evrei. Majoritatea erau pescari, „vaporeni” sau lucrau la o făbricuţă de confecţii şi la una de ţigarete, aceasta din urmă producând (numai manual) şi trabuce negre ca smoala.
Înapoi la copilărie
Dana Cherecheş ia albumul de familie, o răsfoieşte încet şi secunde bune nu spune nimic. Întrerup tăcerea, întrebând-o dacă îi e greu să-şi amintească. „Nu. Din contră. – îmi răspunde. Năvălesc prea multe amintiri deodată şi trebuie să încerc a le aşeza într-o formă logică”. Zâmbind continuă: „Tatăl meu, originar din Olt, era directorul făbricuţei de ţigarete de pe insulă, iar mama lucra tot acolo ca funcţionară. În ziua de 8 iunie 1958, mama, gravidă în luna a şaptea, s-a dus la cules de cireşe sălbatice împreună cu o prietenă. În acea noapte, prematur, au început durerile facerii. Femeile gravide năşteau la Severin, dar ea cum să treacă Dunărea cu barca? Aşa încât, moşită de o duzină de turcoaice, m-a adus pe lume într-un pat de fier, căci pe insulă nu era dispensar. Datorită acestui incident am înscris în buletin drept loc de naştere Ada Kaleh. Tot în acea zi, dar la Severin, se năştea şi cea mai bună prietenă de-a mea din copilărie, turcoaica Nadjia.”
O rog să-mi povestească despre insulă şi viaţa de insular. „Era ca un paradis plin cu flori, multe flori… Îmi amintesc de trandafirii minunaţi, în special de cele galbene, de smochinii cu roade dulci ca mierea, crinii imperiali, cireşii, zarzării şi caişii înfloriţi, ai căror petale căzute formau un veritabil covor ca de nea, iar primăvara, milioanele de violete care colorau totul în mov. Dar cea mai frumoasă grădină era cimitirul vechi turcesc al insulei. Insula era un imens coş cu flori. Până şi în crăpăturile fortificaţiei creşteau flori colorate şi parfumate. Totul era dominat de moschee unde se afla un imens covor lung de 15 metri şi greu de o jumătate de tonă, lucrat, spune povestea, de 1.000 de roabe timp de 7 ani. Auzeam cântarea tânguitoare a muezinului care-i chema pe credincioşi la rugăciune. Mai erau şi casele frumoase, cu grădini cochete sau fortificaţiile construite de austrieci, un adevărat labirint, loc nemaipomenit de joacă pentru noi, copii. Şi vremea era parcă primăvăratică tot timpul. Cât am stat acolo, o singură dată s-a aşternut zăpada pentru o singură zi. Insula era întretăiată de două străzi paralele, asfaltate. De maşini, nici vorbă. Vedeta insulei era motocicleta mare, rusească, a tatălui meu. Era o şcoală primară, în care în două încăperi învăţau câte două clase. Mai erau vapoarele care ancorau la mal, aducând sute de turişti. Îmi mai amintesc de un imens vapor cu zbaturi care deseori ancora la debarcader.”
„Iar oamenii?” – o întreb. „Era cea mai unită comunitate pe care am cunoscut-o. Un amănunt: uşile nu se încuiau niciodată. Era o înţelegere perfectă. Adoptasem chiar la obiceiuri turceşti: mâncam pe jos printre perne brodate doar cu mâna, numeroase bunătăţi: rahat, halva, surghiuc (ruladă de rahat umplut cu sâmburi de migdale şi miez de nucă) şi o sumedenie de dulceţuri. Îmi amintesc că la vârsta de 5 ani, Moş Crăciun mi-a adus în dar şi o furculiţă, însoţită de „ameninţarea” că dacă nu mănânc şi cu ea, nu-mi va aduce niciodată daruri! De fapt, eram îmbrăcată ca o turcoaică! Mai trebuie spus ceva: fie că era Ramadam, Crăciun, Bairam, Paşti, botez sau nuntă, toată comunitatea participa cu entuziasm la eveniment, dincolo de credinţă sau de limbă. Când păşeai pe insulă, te izbea mirosul de cafea făcută turceşte, pe nisip, în ibrice de aramă. Era parcă o petrecere continuă. Curent era dat doar până la zece seara de un generator Diesel. Dar nici după asta viaţa nu înceta: oamenii, la lumina lumânărilor şi a feştilelor, zăboveau în cafenele şi restaurante, povestind despre sturioni uriaşi de sute de kilograme la ai căror prindere se pleca ca într-o veritabilă expediţie. De altfel, cega era un peşte comun pe insulă… Iar de jur-împrejur se învârteau milioane de licurici, ca într-o veritabilă feerie a naturii. Ştiu că pare idilic, dar asta era atmosfera reală. Pentru noi, copiii, insula reprezenta totul, absolut totul, făcea parte nu numai din existenţa noastră, dar era adânc înrădăcinată în suflet. Îmi amintesc cum stăteam pe mal cu Nadjia şi visam să apară pe ţărmul Dunării un paşă semeţ, călare şi care să se îndrăgostească de noi. Diferenţa era că eu mi-l închipuiam călare pe un cal negru, iar ea pe unul alb! De-ale copilăriei!”
Începutul sfârşitului
Primele zvonuri că „se va petrece ceva” au început să circule pe la începutul anilor ’60. Se vorbea de o imensă hidrocentrală care va fi construită împreună cu sârbii. Totul a început să prindă contur când pe insulă au sosit topografi, iar pe malul românesc a început să se construiască noua şosea şi cale ferată.
Dana Cherecheş spune cu voce stinsă: „Nouă, copiilor nu ne venea să credem! Insula trebuie salvată cu orice preţ!, spuneam noi. Vroiam ca insula să fie acoperită cu o cupolă de sticlă sau să fie ridicată cu un cric uriaş! Nu mai visam la prinţi ci la cum să salvăm insula. Insula noastră… Mai şi râdeam: dacă ar fi să plecăm, nu vom muri niciodată, fiindcă nu vom putea fi înmormântaţi pe locul în care ne-am născut!”
Oamenii au primit despăgubiri. Mai mult, puteau să plece în oricare oraş al României sau chiar mai mult decât atât (un lucru incredibil pentru epoca comunistă) să se stabilească în Turcia sau Germania. Cei mai mulţi insulari turci au ales Constanţa, dar din câte ştie Dana Cherecheş, doar puţini s-au adaptat vieţii într-un oraş mare.
„A sosit şi ziua plecării. – îşi continuă firul amintirilor. Atunci eu, în vârstă de 8 ani, am făcut un gest care tare i-a supărat pe părinţii mei: am aruncat în Dunăre tot ce-mi amintea de insulă, inclusiv jucăriile. Mi-am zis că dacă se scufundă insula, să se scufunde tot ce-mi aminteşte de ea. Sosirea la Târgu Jiu a fost un coşmar: luminile, zgomotul, agitaţia. Iar la şcoală cu greu mi-am găsit prieteni. Toată lumea îmi zicea peiorativ „turcoaica”. Era ca un vis urât.”
„Nu pot uita insula. Şi acum, când închid ochii aud clipocitul Dunării, zgomotul ramelor bărcii, chemarea muezinului şi parfumul de flori. Ce mai?! Am nostalgia paradisului pierdut… De altfel, pe fiica mea cea mare, care acum e studentă, am botezat-o, cum altfel,? decât Ada.” – spune ea.
Însă viaţa a continuat. Dana Cherecheş a terminat geologia la Cluj, iar acum este bibliotecară la Târgu Jiu. Dar insula n-a putut s-o uite niciodată.
Dacă treci de Turnu Severin, în dreptul localităţii Şimian se află ostrovul cu acelaşi nume. Aici au fost strămutate moscheea, bazarul, câteva clădiri şi ziduri ale fortificaţiei. De pe şosea nu se văd decât zidurile inundate de verdeaţă. Nici o mişcare, nici un semn de viaţă, de parcă ar fi o insulă-fantomă. Pe malul Dunării pasc oi costelive. Şi nicăieri nici un indicator sau panou care să spună călătorului ce se află pe ostrovul de pe mijlocul Dunării. De acces, ce să mai vorbim… Deşi acest loc, repopulat parţial şi ferit de kitchuri ar putea deveni o atracţie turistică irezistibilă. Desigur cu condiţia să i se redea câte ceva din vechiul parfum oriental.
Un proiect făcut ţăndări
O întreb dacă a fost la Şimian. Dă hotărâtă a negare din cap: „Nu! N-am fost niciodată. Şi cred că nici nu mă voi duce vreodată. Nu vreau să găsesc o insulă mutilată, bolnavă, transformată. Nu mai e Ada Kaleh. Nu mai e insula mea!”
Acum circa zece ani a fost căutat de un turc care a trăit vreo douăzeci de ani pe insulă. Fusese poliţist şi a fost transferat la Curţişoara, sat din apropierea oraşului Târgu Jiu. Acesta i-a propus să scrie împreună o monografie a insulei. Zis şi făcut. Dana Cherecheş s-a pus pe treabă, a umblat prin biblioteci şi arhive, a adunat poze, inclusiv pe cele din albumul ei. Toate le-a predat fostului insular. A aşteptat răbdătoare mult timp, dar când s-a interesat de el, nu mai era la Curţişoara. „Poate a murit… – spune ea. Nu ştiu ce s-a petrecut. Nu-mi pare rău de timpul pierdut cu documentarea. A fost extrem de utilă. Ceea ce regret sunt pozele din albumul meu, pozele care redau cea mai fericită perioadă a vieţii mele.”
În ultima perioadă o obsedează încă o idee: organizarea unei întâlniri a insularilor de pe Ada Kaleh. Câţi or mai fi trăind… Numai că este un demers care cere mult timp şi mulţi bani. Poate că prin intermediul nostru foştii insulari vor adera la această idee ca la un remember necesar despre Atlantida de pe Dunăre.
Şi poate nu numai o rememorare pentru ei, ci şi pentru cei care habar n-au că, undeva, cândva, nu aşa de demult, pe Dunăre exista o fărâmă de paradis oriental, Insula Ada Kaleh. Dar de fapt de unde să ştie? Cărţile de istorie vorbesc prea puţin, sau absolut deloc despre ea, de insulă amintindu-ţi doar o tăbliţă de pe un viaduct între Orşova şi Turnu Severin, situat chiar în dreptul locului unde a fost insula. Cel ce opreşte aici nu vede decât întinderea maronie a imensului lac artificial de pe Dunăre. Altceva nimic…
sursa:opiniamuresana.ro