Iubite cititorule...autor Mihai LEONTE

[Mihai LEONTE]

IUBITE CITITORULE,Cel care scrie încearcă să-şi deschidă sufletul pentru a spune lumii ce gândeşte, ce a învăţat, ce ştie cât de cât. De fapt, încearcă să împărtăşească din experienţa sa. Scrisul este un fel de avere ascunsă şi cel care scrie are dorinţa să ştie şi alţii ce a fost şi cum a fost în vremea când a trăit. Desigur că nu toţi au un har deosebit, dar încercările nu trebuie evitate. Umblând prin lume, am încercat să-mi ţin un jurnal intim, când aveam doar 15-16 ani. Atunci am scris totul cu o sinceritate dezarmantă. Un profesor din şcoala profesională m-a pus să-l citesc colegilor de clasă, apoi mi l-a cerut şi nu l-am mai primit înapoi. Ce o fi văzut interesant în el nu ştiu şi nici ce a făcut cu acel caiet de vreo 200 pagini scrise pe când lucrasem la şantierele din Ploieşti şi la Gostatul din Valea Călugărească, în special în anul 1957.Am plecat de acasă la o vârstă fragedă şi am ţinut legătura cu cei de acasă, cu colegi, cu alte cunoştinţe. În 1966, când am plecat din Baia de Arieş, am lăsat unui coleg o ladă metalică care cuprindea peste 600 de scrisori. Nu am reuşit să mai recuperez din ele nimic, toate pierzându-se. Desigur, ar fi interesant azi să recitesc ce am scris sau ce mi s-a scris, deoarece în mare parte partenerii de corespondenţă erau persoane feminine, nu cred că e cazul să le nominalizez. Din această corespondenţă am învăţat multe lucruri folositoare, care m-au ajutat în etapele superioare ale vieţii, oferindu-mi acel imbold de autoperfecţionare şi autodepăşire. Sigur că pe atunci nu puteai să-ţi exprimi deschis tot ce ai fi vrut să spui şi să ai unele păreri personale, printr-o gândire liberă, căci nu ştiai cine poate citi ce ai scris şi puteai repede ajunge acolo unde nu te aşteptai. Am învăţat asta de la foştii mei colegi ai ,,facultăţii de drept comun’’ cum i se spunea coloniei de deţinuţi din Almaşul Mare, că e bine să-ţi ascunzi gândurile, ceea ce am făcut mulţi ani, şi poate, dacă nu s-ar fi schimbat regimul din România, nu aş fi reuşit să scriu azi aceste rânduri. Chiar dacă îmi manifestam uneori dezacordul faţă de unele probleme ce mă nemulţumeau, am avut de suferit unele repercusiuni, care însă nu m-au marcat şi nici nu m-au făcut să tac în alte ocazii.De-a lungul vremii am corespondat cu foarte multe persoane, căci în anul 1961 am avut adresa publicată în revista ,,Tineretul Lumii’’ şi astfel am corespondat cu o fată din Ungaria aproape un an de zile, bineînţeles fiecare în limba sa maternă. Nu m-am liniştit şi în anul 1963 mi s-a publicat adresa în revista „Flacăra”, o revistă foarte citită la acea vreme, dar şi de o calitate deosebită. Bineînţeles că mi-au scris multe fete, căci eu m-am recomandat pur şi simplu miner, ceea ce pentru acel timp însemna ceva. Din acea corespondenţă, aşa cum am afirmat, am învăţat foarte multe lucruri interesante şi utile în acelaşi timp. M-a impresionat o fată din Brăila care colecţiona tăieturi din ziare cu accidente şi catastrofe miniere. Respectiva fată nu avea nicio legătură cu mineritul şi totuşi o pasionau acele evenimente din domeniul meseriei mele.Despre corespondenţă şi alte lucruri mai speciale discutam cu unchiul meu Ioan LEONTE (moş Nicuţă) din Turda, care îmi dezvăluia multe aspecte pe care eu nu aveam de unde să le ştiu. Dumnealui a avut maşină de scris care i-a fost luată de miliţie, după ce a fost exclus din PMR, datorită faptului că n-a acceptat o anumită funcţie. Pentru asta, a tras la lopată până ce s-a pensionat. În 1966, după venirea lui Ceauşescu la conducerea partidului, a fost reabilitat, dar pe parcurs şi-a pierdut încrederea şi în acest nou conducător, ajungând până la urmă să regrete pasul făcut, dar trebuia să facă asta pentru că avea copii ce trebuiau să meargă înainte prin viaţă. Moş Nicuţă era şi dumnealui un visător, pot spune ca şi mine. Am regretat că nu am stat mai mult lângă dumnealui pentru a mai învăţa câte ceva. În perioada cât am lucrat şi am învăţat la Baia de Arieş, am scris multe poezii, dar şi ceva proză despre anumite stări sufleteşti, cuprinse în câteva caiete, care mi-au rămas la diferite persoane şi nu le-am mai recuperat niciodată. Nu ştiu dacă au fost interesante sau nu, dar am certitudinea că aveau ceva în ele care ar fi interesat până la urmă pe cineva. Baia de Arieş a fost pentru mine un adevărat mediu de unde am avut multe de învăţat şi am câştigat o mare experienţă de viaţă. Liceul din această localitate avea o pleiadă de profesori cu experienţă, completată cu tineri dornici de afirmare. Aici puteai învăţa carte, dacă voiai. Aşa că multe din acumulările mele anterioare s-au cristalizat, devenind certitudini mai târziu. Am regretat plecarea din acest orăşel transilvan, căci am pierdut un tempo în cultura mea , dar a trebuit să fac acest pas din alte puncte de vedere.În anii de liceu am citit multă literatură, dar şi multe reviste literare ale vremii cum ar fi: Tribuna şi Steaua din Cluj, Luceafărul şi Gazeta Literară din Bucureşti, fiind abonat la cel puţin 10 publicaţii ale vremii, ceea ce însemna destul de mult pentru vremea respectivă. Când m-am transferat la liceul seral din Valea Călugărească, profesoara de limba română a fost foarte surprinsă că un muncitor cu sapa din viile gostatului vorbea despre anumiţi scriitori cu libertate şi destindere. Aşa se face că am trecut clasa a zecea cu note destul de bune la materiile umaniste. Printre muncitorii gostatului, colegii mei de muncă, aveam reputaţia unui exilat, precum anticul Ovidiu la Pontul Euxin. Mirarea lor era şi mai mare când auzeau că sunt miner şi se mirau cum de stau la gostat pe bani aşa puţini. Dar şi această etapă din viaţa mea şi-a avut rolul ei, care m-a ajutat să trec peste anumite probleme, pe care a trebuit să le rezolv în acele momente ale vieţii. Din creaţia mea poetică din acea vreme se poate deduce că am avut o viaţă destul de tumultuoasă, în foarte multe privinţe.La gostatul din Valea Călugărească am avut fericitul prilej să cunosc oameni deosebiţi, care ştiau să preţuiască omul după muncă, dar şi pentru setea de a se autodepăşi. Aşa se face că nu am întâmpinat niciun fel de piedici pentru a frecventa liceul, aşa cum aveam să întâmpin piedici când am ajuns la Moldova Nouă, cu toate că cei de sus spuneau că s-au creat condiţii, dar în teren era cu totul altceva. Totuşi, în anul de graţie 1972, cu toate că aveam familie şi copiii mei erau mici, am reuşit să-mi termin liceul cu diplomă de bacalaureat. Cel mai mare sprijin l-am primit din partea soţiei mele care în acel an şcolar mi-a fost mereu aproape, încurajându-mi eforturile şi să trec peste piedicile puse de alţii. Numai trecând prin astfel de experienţe, poţi să vezi ce mult înseamnă familia şi să ai pe cineva care să te încurajeze şi să te sprijine.Cu cea mai sinceră preţuire,Mihai LEONTE

[Lenuş Lungu]

felicitari

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]