Jocuri de cuvinte - ficat
Geografie lingvistică
Prima parte la:
https://cronopedia.ning.com/profiles/blogs/jocuri-de-cuvinte-ficat
A doua parte la:
https://cronopedia.ning.com/profiles/blogs/jocuri-de-cuvinte-ficat-1
Ficatul și sănătatea
Moto: „Domnul doctor Mărăcine,/ Medic, ce să zic, model:/ Te tratează foarte bine./ De-l «tratezi» şi tu pe el.” (Unui medic, de Giuseppe Navarra din Epigramişti români de ieri şi de azi, 1975)
Iată că ficatul ăsta, cea mai voluminoasă glandă a organismului, are și un colecist, secretă bila și o varsă în intestin în timpul digestiei, intervine în metabolismul glucidelor, protidelor, lipidelor, hormonilor, vitaminelor, sintetizează și depozitează glicogenul, participând la reglarea glucozei sangvine, neutralizează toxinele endogene (uree, acid uric) și exogene, participă la mecanismele antihemoragice etc.
Îmbolnăvirea ficatului tulbură funcțiile întregului organism. Lipsa lui este incompatibilă cu viața. Am scris că există și colecistul sau vezicula biliară, cuvânt moștenit din cuvântul francez cholécyste, de la cholé, „fiere”. Colecistul este un organ în formă de punguță care colectează secrețiile biliare (bilă sau fiere).
Cole- intră în multe cuvinte, ca și în alte limbi (khole, „fiere”, în gresacă; cholé- în germană, franceză, engleză, cole- în italiană etc.). Și puteți păți multe și descoperi multe cu bila asta. În vezicula biliară se pot forma „pietre” care umplu punguța și se oprește accesul secreției biliare sau bilei spre intestinul subțire. Nu credeți? O pății...
La începutul acestui secol, în vara anuluii 2003, profesor pe la Universitatea din București, eram în vacanța mare. Cu soția și cu soacra care locuia la noi, ne-am deplasat la Arad. În seara zilei de sâmbătă 23 august 2003 am participat la nunta Corinei, fiica Silviei Kocsis, nașa fiului Călin-Daniel, cu mirele Bogdan Indrieș. După o pălincă și aperitivul bogat cu de toate m-am simțit rău, am dat darul și am plecat acasă. Din rău general în mai rău, dureri de cap, indigestie, vărsături, am chemat salvarea. A venit un asistent, mi-a făcut o injecție, m-am mai liniștit. Peste două zile criza s-a repetat, am chemat din nou salvarea, m-au dus la spitalul județean la urgență, acolo era un medic rezident care nu mi-a pus niciun diagnostic. Și-a cerut scuze că e un medic principal de gardă pe la secția cardiologie, dar „s-a abțiguit”, s-a culcat și i-a lăsat vorbă să nu-l deranjeze. Rezidentul s-a ținut de cuvânt Curată sinceritate!
Am spus Vioricăi să meargă acasă, am rămas pe un pat doar cu o saltea să-i țin de urât rezidentului. N-am dormit! Dimineața am plecat acasă, dus de Viorica. Acasă am hotărât să plecăm la București și joi dimineață toți trei am plecat spre capitală. Mă simțeam cam „dus cu pluta”. Până la București nu ne-am oprit! La volan Viorica!
Vineri Viorica a mers la medicul de familie la policlinica militară să mă planifice la un consult. Viorica i-a povestit doctoriței simptomele, iar ea a completat pe loc biletul de internare în spitalul militar central, cu diagnosticul colecistită, secția Medicală 3, condusă de un general.
Cum mă simțeam mai bine, am lămurit-o pe Viorica să mergem luni, 1 septembrie. Luni am mers la spital și șeful secției, general, mi-a refuzat internarea, pe motiv că în această secție, bla-bla, sunt internați doar cei cronici care au mai trecut pe acolo. Peste vreo 2 ani avea să fie condamnat pentru luare de mită! Generali și generali, că am uitat că și medicul de familie era soție de general!
La indicația viitorului șpăgar am mers ca Medicală 2. Am intrat, ne uitam împrejur și un medic în halat ce era în mișcare m-a întrebat „care-i baiul?”. Viorica i-a dat biletul de trimitere, i-am povestit că la secția medicală 3 generalul nu m-a primit, omul, de vreo patru decenii, m-a luat de braț și m-a introdus în cabinet. M-a pus direct „la aparat”, a pus mâna pe telefon și l-a apelat pe locțiitorul șefului secției chirurgie 2, adresându-i-se pe numele mic, în grai ardelenesc, și i-a spus „arădene, vezi că îți trimit un general, no, bagă-l urgent în priză!” Nu dau nume!
Tratament
Ne-am prezentat la secția chirurgie, colonelul ne-a primit jovial, i-am povestit tot, nu-i venea să creadă chestia cu spitalui județean din Arad, că și el era arădean, din Mișca. M-a introdus direct în rezerva de pre-operație, m-a trimis la analize, unii doctori m-au amânat, i-am spus colonelului, el m-a dat în primire asistentei șefe și rapid doctorii altor cabinete s-au conformat.
Miercuri 3 septembrie 2003 colonelul m-a operat laparoscopic (colecistectomie, extirpare chirurgicală a vezicii biliare), am stat 24 de ore la secția de terapie intensivă și apoi colonelul a vrut să mă introducă într-o „rezervă de general” și eu i-am spus să mă ducă „între oameni” și așa am ajuns într-o rezervă cu încă trei pacienți și ne-am povestit necazurile! Ne și ajutam între noi! Așa că puteți să descoperiți și alte boli, de astă dată ale asistenței medicale în București și în țară! Peste un an, Viorica a mers la spital, cu două sticle cu wisky chiar din Scoția, chirurgul a acceptat greu sticla, rugându-l să i-o dea pe cealaltă din partea noastră medicului internist care m-a trimis direct la chirurgie. A venit cu sticla acasă, că internistul, medic civil, plecase în străinătate! Chirurgul mi-a transmis că pot să o beau eu, dar nu pe toată odată!
Vedeți că pentru polițist delicvenții folosesc, nu știu de ce, argoul „ficat de oasăre”! Iubitori sau nu de ficat de pasăre, ficat de gâscă, foie gras , de pateu, de maioș sau lebăr și de ce mai știți, să fiți iubiți, că trebuiți, cumva, cândva, undeva, cuiva!
Articolul întreg este la:
https://webdidacticanova.blogspot.com/2024/03/jocuri-de-cuvinte-ficat.html
Întregul articol în format pdf la: Jocuri de cuvinte - ficat.pdf
NC
-->
Comentarii
Mulțumesc!
Cadou:
Cina cu ficat si inima
Ficatul maimuței - poveste scurtă japoneză
Iată însă că se întâmplă o mare nenorocire: fiica dragonului mării s-a îmbolnăvit. A strâns dragonul la palatul său pe cei mai buni vraci și tămăduitori. Au doftoricit-o ei pe fata dragonului cum s-au priceput mai bine - i-au dat fel de fel de leacuri, dar nimic n-o ajuta. Fata slăbea văzând cu ochii și se-nvinețea.
Atunci dragonul își chemă supușii și-i întrebă:
— Ce să fac?
— Sa! răspunseră peștii înclinându-și capetele într-o parte.
Când în Japonia cineva spune „Sa”, asta vrea să însemne că acela n-are nimic de zis.
Dragonul o chemă pe caracatiță. Caracatița înotă îndelung în jurul bolnavei și grăi:
— Îi trebuie ficat de maimuță vie.
Dragonul se mânie:
— Ca să faci rost de ficatul ăsta, trebuie mai întâi să găsești o maimuță vie! Dar, de unde s-o iei aici, în fundul mării?
— Nu te mânia, spuse caracatița, care, fiind tare bătrână, le știa pe toate. Departe, la miazăzi, se află Insula Maimuțelor. Poruncește să meargă cineva acolo și să-ți aducă o maimuță vie.
Pentru o asemenea treabă nu trimiți pe oricine. Chibzuiră pe cine să trimeată.
— Vom trimite rechinul. El are colții mari, zise dragonul.
Caracatița își agită toate cele opt picioare.
— Nu! Nu! Cum poți să trimiți rechinul? O să înghită maimuța cu ficat cu tot.
— Ei atunci vom trimite peștele-fierăstrău. El este ager.
— Nu! grăi din nou caracatița. Pe drum, peștele-fierăstrău o să reteze maimuța în două.
— Atunci pe cine să trimitem?
— Ascultă! spuse caracatița (ea era bătrână și le știa pe toate). Să meargă meduza. Știm cu toții că maimuța trăiește pe uscat. Ca să o poți prinde, trebuie să ieși din apă. Ori asta o poate face numai meduza. Ea se laudă că are patru picioare și pentru meduză e un fleac să umble pe pământ. Să aducă maimuța.
— Ai auzit, meduzo? întrebă dragonul.
— Am auzit, răspunse meduza. Numai că până acum niciodată n-am mai prins maimuțe. De fapt, cum arată o maimuță?
— Maimuța are fața roșie, șezutul roșu și o coadă scurtă. Îi place să se cațere prin copaci și să mănânce castane.
— A-a! exclamă meduza.
Voia să pornească la drum, dar căzu pe gânduri și întrebă din nou:
— Da’ cum se prind maimuțele?
— Firește, n-o să înhați maimuța cu forța. Tu ești mică, iar ea e mare. Trebuie s-o păcălești!
— A-a! făcu încă o dată meduza, și dădu să plece, dar se opri iar și întrebă: Dar cum s-o car în spinare, dacă eu sunt mică și ea e mare? O să-mi fie greu.
— Ce să-i faci? Trebuie să suporți!
— A-a! spuse a treia oară meduza, apoi ieși la suprafața mării și o porni pe valuri departe-departe, spre miazăzi.
Pe drum, meduza se gândea tot timpul. Se gândea cum s-o păcălească pe maimuță și drumul i se părea mai scurt. Așa a plutit trei zile în șir.
În sfârșit, departe-departe, înainte, pe apa albăstrie apăru un punct negru.
„Iată și Insula Maimuțelor”, își zise meduza, înotă mai departe, se scutură și păși pe uscat. Numaidecât zări un copac, iar în copac un șezut roșu și o coadă scurtă. „Asta e o maimuță vie!”
— Bună ziua, maimuțo! grăi meduza. Ce vreme frumoasă!
— Bună ziua, dar nu știu cum te cheamă! Vremea-i frumoasă, este adevărat, dar tu cine ești și de unde ai apărut?
— Eu sunt meduza și trăiesc pe fundul mării. Am avut chef să mă încălzesc la soare și am ieșit să mă plimb. Întâmplător am înotat până aici și am ieșit la mal. Vezi bine, eu am patru picioare. Mi-e totuna, să înot în apă sau să merg pe pământ. Grozavă e insulița voastră!
— E cea mai bună insulă din lume, zise maimuța. Privește ce copaci înalți, câți nuci și câți castani avem de jur-împrejur. Cred că niciodată n-ai văzut un loc atât de minunat!
— Ei, cum să-ți spun! grăi meduza. Ți-am lăudat insula pentru că sunt politicoasă. Trebuie să-nțelegi însă că eu am văzut pe lume și locuri mai neasemuite. Vezi bine, eu trăiesc în adâncul mării!
— E cu putință?! se miră maimuța și se mută cu o creangă mai jos: de aici o auzea mai bine. Și acolo se poate trăi?
— Cum, tu nu știi? Nu ai auzit de palatul dragonului mării? Eu locuiesc chiar lângă palat.
— De auzit, am auzit, dar n-am avut prilejul să-l văd, recunoscu maimuța. Poate doar în poză!
— Ehei, meleagurile noastre sunt mult mai frumoase decât e zugrăvit în poze, o întrerupse meduza. Nici nu-ți închipui ce minunat e acolo!
— Ce poate fi așa de grozav? mai întrebă maimuța.
Meduza ar fi vrut să spună că acolo apa e foarte sărată și că sunt multe alge și moluște, ceea ce ei îi plăcea tare mult. Își aminti însă la timp că trebuia s-o păcălească pe maimuță și îi zise:
— Castane verzi?
— Câte vrei! La noi, castanele cresc în toți copacii. Nu numai în castani, chiar și în pini.
— O! se miră maimuța.
Coborî din copac și se apropie de apă.
— Tare mult aș dori să vin pe la voi!
Meduza se bucură, firește, dar, prefăcându-se, îi spuse cu indiferență:
— Dacă vrei atât de mult să vii la noi, pot să-ți arăt drumul.
— Dar eu nu știu să merg pe apă.
— Nu știi? Păcat! Fiindcă dorești atât de tare, fie, am să te duc eu în spinare!
— Ei, nu se poate. O să-ți fie greu.
— Nu-ți fie teamă, mă descurc eu.
— Mulțumesc pentru bunăvoință! Hai să mergem!
Meduza se aruncă în apă, iar curioasa maimuță păși cu grijă pe spinarea largă, se așeză pe vine și cu mâinile ei lungi se agăță de coastele meduzei.
— Mai încet, spuse ea. Mă tem c-o să cad în apă, spinarea și coastele tale sunt atât de lunecoase!
— Nu-i nimic, ține-te mai bine!
Meduza plutea iute-iute. Treaba era făcută: o maimuță vie se afla pe spinarea ei. Acum nici n-avea la ce să se mai gândească. Ba chiar începu să se plictisească. Era tare limbută și nu-i plăcea să tacă, mai ales când avea cu cine să vorbească.
— Spune-mi, te rog, întrebă nitam-nisam, tu ai ficat?
Maimuța făcu ochii mari.
— De ce întrebi?
— O, e foarte important!
— Ce este așa de important?
— Nu pot să-ți spun.
Maimuța se sperie. Înțelese numaidecât că se pusese ceva la cale împotriva ei.
— Te rog, spune-mi despre ce e vorba. S-ar putea ca ficatul meu să nu fie ăla care-ți trebuie ție.
Acum se sperie de-a binelea meduza. Uitase de sfaturile pe care le primise acasă și îi destăinui maimuței tot adevărul.
— Fata dragonului mării are nevoie de ficatul tău. S-a îmbolnăvit și nimic n-o poate salva. Și, uite, pe mine m-au trimis după tine. Când o să ajungem acasă, or să-ți ia ficatul, fata dragonului o să-l mănânce și o să se înzdrăvenească.
Maimuța tremura îngrozită de frică. Era cât pe-aci să sară de pe spinarea meduzei, însă de jur-împrejur era numai apă. Ce să facă? S-o roage pe meduză s-o ducă înapoi? Da’ meduza n-o s-o asculte. Maimuța se gândi puțin și spuse cu glasul cel mai liniștit:
— Firește. Îți voi da cu plăcere ficatul meu. Eu am mai mulți. Crezi că o să-mi pară rău pentru câțiva din ei, când știu cine are nevoie? Tocmai fata dragonului mării! Nu sunt eu maimuța care să regrete atâta lucru! Dar de ce nu mi-ai spus de la început despre ce este vorba? Că, uite, mi-am lăsat toți ficații acasă.
— Cum i-ai lăsat?
— Iaca așa, i-am lăsat! Dimineață i-am spălat și i-am atârnat în copac să se usuce. Ficatul trebuie spălat o dată pe săptămână, altfel se murdărește.
„Vai, ce păcat! își zise meduza. Bine, cel puțin, că am întrebat la timp.”
— Hei! Ce să fac eu cu tine fără ficat? grăi ea către maimuță.
— E adevărat, răspunse maimuța. Hai să ne întoarcem pe insulă să-l luăm.
— Vorbești adevărat? Atârnă în copac?
— O să vezi! Am un ficat foarte bun și gras.
— Atunci să-l iei pe cel mai gras. Bine?
— Fără îndoială. Numai că du-mă mai iute la țărm.
Meduza se întoarse înotând înapoi spre insulă, îndată ce atinse malul, maimuța sări pe pământ și din două salturi ajunse la copac și se prinse de întâia creangă cu mâinile și picioarele.
— Hei, de ce zăbovești atât? strigă meduza. Grăbește-te! Și așa am pierdut destul timp.
Maimuța însă se cățărase chiar în vârful copacului și de acolo arătă meduzei limba.
— Neobrăzato! se mânie meduza. Coboară neîntârziat!
— Nici nu mă gândesc! Mulțumesc pentru plimbare. N-o să mai merg cu tine niciodată.
— Dar ficatul? Cum să mă întorc fără el? începu meduza să plângă.
— Nu-mi pasă cum te vei întoarce. Eu, însă, nu vreau să rămân fără ficat. Tu chiar crezi că ficații mei atârnă în copac? Nu, n-am decât unul singur, aici înăuntru, unde îi este locul.
— Așadar m-ai păcălit! se supără meduza. E necinstit! O să mă plâng dragonului mării.
— Eu nu mă tem de dragonul tău. Dacă totuși dorești atât de mult ficatul meu, cațără-te până la mine în copac. Doar ai patru picioare.
Meduza însă nu știa să se urce în copaci.
— Ascultă, spuse ea maimuței, dar cu palatul dragonului mării cum rămâne? Doar aveai de gând să-l vezi. Și castanele din pini?
— N-am nevoie de castanele tale din pini. Îmi plac numai castanele din castani, îi răspunse maimuța.
Și uite așa, meduza cea nătângă fu nevoită să se întoarcă acasă cu mâinile goale. Porni pe valuri departe-departe, spre miazănoapte. Drumul i se păru iarăși ușor, fiindcă tot timpul se gândea. Acum se gândea de ce maimuța nu mai vrea să vadă împărăția de sub ape. Acasă, o așteptau dragonul cu supușii lui, de trei zile.
— Unde-i maimuța? strigară peștii de cum o văzură pe meduză.
— În copac, răspunse cu tristețe meduza. La început am păcălit-o, dar apoi m-a păcălit ea pe mine. I-am povestit că la noi în pini cresc castane. Acest lucru i-a plăcut maimuței. S-a urcat pe spinarea mea și am pornit-o încoace. Pe drum, însă, maimuța și-a amintit că și-a uitat ficatul acasă și a fost nevoie să ne-ntoarcem pe insulă. La drept vorbind însă, maimuța m-a înșelat: ficatul îl avea la ea. N-a mai vrut să vină în împărăția noastră de sub apă. Credea că, pesemne, castanele care cresc în pini nu-s dulci.
Dragonul mării ascultă ce ascultă, apoi izbi din coadă și zbieră:
— Loviți-o fără milă! S-o bateți cât puteți de tare, până o să-i iasă toate oasele!
Și au bătut meduza, au bătut-o neîncetat, până i-au scos toate oasele.
De atunci a rămas meduza fără oase.
Ea se leagănă pe valurile înspumate ale mării ca un ghemotoc moale și alunecos.
Ce să facă prostul cu oasele?
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 20, 1996 [p. 119- 129]
1 Această povestire a apărut sub numele Păţania meduzei și în antologia „Povestea tunetului Rai-Taro”, basme repovestite de Simona Drăghici, cu ilustrații de M. Possa, Editura Tineretului, 1965.