Jocuri de cuvinte – taliban
Geografie lingvistico-militară
Taliban
Moto: „Tot aşteptând americanii/ Cu mâna-ntinsă ca la chetă,/ S-au bucurat nespus ţăranii,/ Primind un scut antirachetă.” (Ajutor american, de Vasile Manole, 2011)
Talibanul, care poate fi și adjectiv, este membru al unei fracțiuni politice din Afganistan, grupare fundamentalistă care promovează principiile fundamentalismului islamic în viața politică, socială etc. Așa se numește și un student la teologie musulmană.
Inscripția de pe steagul mișcării talibane: „Nu există alt Dumnezeu decât Allah, (iar) Mohammed este mesagerul său”
Dicționarele românești scriu despre etimologie, de exemplu: DEX '09 (2009) - „din fr., engl. Taliban”, MDA2 (2010) - „E: eg, fr taliban, rs талибан” etc. Mai corect, indiferent de calea pe care l-am fi moștenit, provine din cuvântul în pastu tālibān – طالبان, plural al cuvântului arab tāleb - طالب, „școlar, student”, derivat din participiul activ al lui ṭalaba - طَلَبَ, „a căuta, a cere, a solicita etc.”, acesta din rădăcina ṭ-l-b - ط ل ب.
În diferite limbi talibanului i se spune:
t’aliban - թալիբան în armeană, t’alibani - ტალიბანი în gruzină, taalibaan - तालिबान în hindi, Taleban în daneză, talebano în italiană, tálib în maghiară, talibã în portugheză, taliban - талибан în rusă, macedoneană și tătară, taliban - талібан în bielorusă și în ucraineamă, taliban - טאַליבאַן în idiș, tālibān - طالبان în pastu, taliban - طالبان în arabă, Tǎlìbān - 塔利班 în chineză, Taliban în cehă, engleză, germană și luxemburgheză, talibán în galiciană și în spaniolă, taliban în afrikaans, albaneză, azeră, bască, catalană, corsicană, estonă, finlandeză, franceză, frizonă galeză, galica scoțiană, irlandeză, letonă, malteză, neerlandeză, norvegiană, română, slovacă, suedeză turcă și turcmenă, Tālibāna - তালিবান în bengali, Tālībāna - ਤਾਲੀਬਾਨ în punjabi, talibanar în islandeză, talibanas în lituaniană, talibani - талибани în bulgară și în sârbă, talibani în bosniacă, croată și slovenă, talibowie în poloneză, talimpan - ταλίμπαν în greacă, talleban - 탈레반 în coreană, tâlebân - طالبان în persană, Tolibon – Толибон în tadjică;
טליבאן în ebraică.
Antecedente vietnameze
Moto: „Nu lua niciodată decizii când eşti flămând.” (proverb vietnamez)
Intervenția SUA în Afganistan are antecedente în Asia. Războiul din Vietnam (Chiến tranh Việt Nam) a avut loc între 1 noiembrie 1961 și 30 aprilie 1975, ziua căderii Saigonului. A fost purtat între Republica Democrată Vietnam (Vietnamul de Nord), sprijinită de China și Uniunea Sovietică, și Republica Vietnam (Vietnamul de Sud), sprijinită de Statele Unite.
Conflictul s-a încheiat cu înfrângerea Vietnamului de Sud (în realitate a armatei americane) și unificarea țării sub conducere comunistă. Trupele americane s-au retras din Vietnam, războiul fiind considerat unul dintre marile eșecuri ale politicii externe americane.
De fapt, prin Războiul din Vietnam în sens mai larg, se înțelege cel de-al doilea război din Indochina (1955-1975), iar în sens mai restrâns, intervenția americană (1965-1973). În principiu, războiul a fost purtat pentru reunificarea Vietnamului despărțit temporar, de înfrângerea decisivă din 1954 a armatei coloniale franceze.
Trupele militare americane în Vietnam
Observați în tabelul de mai sus evoluția efectivelor trupelor americane în Vietnam. În prima perioadă a războiului, trupele armatei Vietnamului de Sud, pregătite de consilierii militari americani, au încercat să elimine forțele de gherilă care se ascundeau în zonele rurale și în sistemul de canale subterane. Datorită haosului și opresiunii politice din sud, numărul acestora, în loc să scadă, a crescut.
În anii 1960 conducerea politică și militară americană a decis ca pe lângă consilierii și instructorii militari americani să trimită în zonă și trupe. Aviația SUA a încercat să distrugă industria Vietnamului de Nord, dar efectele nu au fost cele scontate din cauza ajutorului acordat Vietnamului de Nord de URSS și China, după americani, dar mai ales a voinței și patriotismului vietnamezilor, după mine.
Văzând americanii că cei din sud nu sunt în stare să conducă țara și că ei înșiși au cam luat-o pe coajă, au hotărât să cedeze. În final, în anul 1972, delegațiile SUA și cea a Vietnamului de Nord s-au înțeles, fără știrea conducerii Vietnamului de Sud. Cedare inteligentă!
Conducerea americană a avut intenția încă din 1968 să se retragă din conflict, dar dorea să facă acest lucru cu un minim de pierdere de prestigiu. După semnarea acordului de pace, în 1973, SUA și-a retras forțele militare din regiune, dar a mai păstrat ceva pe acolo.
Forțele Vietnamului de Sud, rămase fără sprijin, s-au diminuat, iar Vietnamul de Nord, în 1975 a atacat Vietnamul de Sud, ocupând capitala Saigon. Cele două țări au fost unificate, oficial, în anul 1976, sub numele de Republica Socialistă Vietnam.
Dar nu totul a fost ca la carte pentru americani. Conflictul din Vietnam s-a încheiat în 1975 cu cea mai mare evacuare cu elicoptere. Tonurile dulci ale semnalului White Christmas („Crăciunul alb”) care pocneau în difuzoare și boxe pe undele radio ale forțelor armate americane la 29 aprilie 1975 nu au reușit să răspândească veselie în Saigonul însorit.
Mai trebuie spus că pe acolo a apărut epidemia de „fragmentare”, când soldații americani își omorau comandanții cu grenade defensive, despre care noi am scris (vezi „Jocuri de cuvinte – de la rodie la grenadă”), la adresa web http://lenusa.ning.com/profiles/blogs/jocuri-de-cuvinte-de-la-rodie-la-grenad.
Revenind la retragere, difuzarea semnalului a insuflat frică și panică tuturor celor care au recunoscut semnalul codificat pentru a începe evacuarea imediată a tuturor americanilor din Vietnam. Frica de ce va să vină era ca la insurecția declanșată la 23 august 1944 de regele Mihai.
După semnarea acordurilor de pace de la Paris în 1973, au rămas pe acolo vreo 5.000 de americani, diplomați, pușcași marini care asigurau paza ambasadei, antreprenori, că ăștia nu lipsesc niciodată, plus angajați ai CIA (Agenția Centrală de Informații).
Președintele Richard Nixon a promis în secret Vietnamului de Sud că Statele Unite vor „răspunde cu toată forța” dacă Vietnamul de Nord ar încălca tratatul de pace. După ce scandalul Watergate l-a obligat pe Nixon să demisioneze, armata nord-vietnameză s-a simțit încurajată să lanseze o ofensivă majoră în martie 1975.
După ce a câștigat bătălii decisive în drumul spre sud, spre Saigon, pe 29 martie s-a declanșat un exod furibund al unor rezidenți disperați (ca și în 2021 în Afganistan) care se agățau de scara din spate și trenul de aterizare al unui avion World Airways și cădeau morți pe măsură ce își lua zborul. După ce a urmărit știrile despre incident, președintele Gerald Ford i-a mărturisit unui consilier: „Este timpul să scoateți ștecherul. Vietnamul a dispărut pentru noi”.
Cetățeni disperați ai Vietnamului de Sud, colaboraționiștii, încearcând să escaladeze zidurile ambasadei americane în încercarea zadarnică de a fugi din Saigon (Nik Wheeler/Corbis/Getty Images)
Când forțele comuniste au pus mâna pe Xuan Loc pe 21 aprilie, președintele sud-vietnamez Nguyen Van Thieu a demisionat și a fugit din țară, în timp ce 150.000 de soldați nordiști se îndreptau spre Saigon. În august 2021 nu fu la fel în Afganistan?
În Saigon, capitala Vietnamului de Sud, ambasadorul SUA Graham Martin a respins apelurile repetate de a lua în considerare chiar evacuarea. Se temea să incite la panică în oraș.
În dimineața zilei de 29 aprilie, trupele nord-vietnameze au bombardat baza aeriană Tan Son Nhut din Saigon, ucigând doi pușcași marini americani care păzeau sediul atașatului militar american, ultimii doi din cei aproximativ 58.000 de militari americani uciși în acțiune în războiul din Vietnam.
După ce a analizat daunele bazei aeriene, distrugerea pistelor, Martin a recunoscut că a sosit momentul să părăsească Saigonul, dar cu culoarele maritime blocate și avioanele comerciale și militare incapabile să aterizeze. Statele Unite au fost forțate să opteze în ultimă instanță pentru evacuarea aeriană cu elicopterele. Nu ca în 2021 în Afganistan!
Harta Indochinei (vezi Marea Chinei de Sud)
Odată ce semnalul de evacuare „White Christmas” (Crăciunul Alb) a fost emis în eter, operație numită în secret Frequent Wind (Vânt frecvent), americanii și oamenii lor vietnamezi s-au adunat la locuri stabilite pentru a se urca în autobuze și elicoptere, de organizare răspunzând atașatul militar american. Elicoptere mari îi transportau pe vase militare americane ale lui U.S. Navy, cam la 55 de kilometri, în Marea Chinei de Sud.
În final, cei 5.000 de americani și ceilalți protejați au folosit ambasada americană ca singur punct de plecare. Martin a insistat să fie evacuați și membrii guvernului sudvietnamez, oficialii militari sudvietnamezi și personalul „de sprijin”.
În timp ce aproximativ 10.000 de oameni strigau în afara porților ambasadei, infanteriștii marini ce păzeau ambasada hotărau ce vietnamez sudist va fi salvat. Pe parcursul zilei și nopții, elicopterele aterizau la intervale de 10 minute pe acoperișul ambasadei și într-o parcare adiacentă.
Între timp, piloții forțelor aeriene sud-vietnameze au comandat elicoptere, și-au încărcat familiile la bord și au aterizat pe punțile navelor americane. Atât de multe elicoptere sud-vietnameze au asediat flota, că echipajele navelor au fost forțate ca după coborârea pasagerilor și piloților să împingă elicopterele în mare pentru a face loc altora să aterizeze.
Urcarea în elicopter pe clădirea ambasadei (membru CIA ajută; Bettmann Archive/Getty Images)
Americanii nu-i puteau lua pe toți cei adunați la ambasadă. La 3:30 dimineața, Ford a ordonat lui Martin să părăsească postul și a decis că doar americanii vor fi evacuați cu zborurile rămase. Nouăzeci de minute mai târziu, Martin a plecat după ce i s-a înmânat steagul pliat al ambasadei.
Ultimii infanteriști marini care au părăsit ambasada au plecat în zorii zilei de 30 aprilie, lăsând în urmă sute de vietnamezi. Pe măsură ce elicopterul care-i transporta pe pușcașii marini a dispărut din vedere, s-a încheiat prezența americană în Vietnam. Așadar, cu piloții de elicoptere care au zburat timp de 19 ore, s-a efectuat evacuarea incredibilă a 7.000 de persoane, din care 5.500 de vietnamezi.
Refugiați vietnamezi la bordul unui portavion SUA - operațiunea Frequent Wind (Bettmann Archive/Getty Images)
La câteva ore după plecarea ultimului elicopter de la ambasadă, tancurile nord-vietnameze au spart porțile Palatului Independenței. Generalul Duong Van Minh, care l-a succedat fugitului Thieu în funcția de președinte, s-a predat necondiționat, punând capăt oficial războiului din Vietnam, care a durat mulți ani. Noul regim a rebotezat Saigonul cu numele Ho Chi Minh pentru a-l onora pe regretatul președinte nord-vietnamez.
Afganistan
Moto: „Când tigrul ucide, şacalii profită.” (proverb afgan)
Afganistan este numele unui emirat, Emiratul Islamic Afganistan (în afgană د افغانستان اسلامي امارت), țară din Asia centrală, învecinată cu Iranul, Pakistanul, Turkmenistanul, Uzbekistanul, Tadjikistanul și cu China.
Are suprafața de 652.864 km² (locul 41 pe țări) și o populație de 15.500.000 la recensământul din 1979, cu o densitate de 43,5 loc/km², dar cu o estimare dublă, de 31.822.848 în 2014 (locul 40 în lume).
Afganistan pe Tera
Numele provine din persanul afğânestân - افغانستان, „Afganistan”, în final din persanul afğân - افغان, „afgan” sau din arabicul ʾafḡān - أَفْغَان, „afgan”, exonim care desemnează paștunii, + persanul -stân – ـستان, „locul lui”, adică „locul afganilor, locul unde sunt afganii”. Particula stan este prezentă în denumirea multor state (Kazahstan, Uzbechistan, Pakistan ș.a., glumeții numind România Absurdistan).
În antichitate și în evul mediu teritoriul emiratului a fost stăpânit succesiv de perși, greci, parți, sasanizi, arabi, mongoli, ș.a. Constituit în 1747, statul afgan a fost supus de Marea Britanie în urma a două războaie (1839-1842 și 1878-1880).
După cel de-al treilea război anglo-afgan (mai-iunie 1919), Marea Britanie a recunoscut independența emiratului, proclamată la 28 februarie 1919. În perioda 1919-1929 au fost înfăptuite unele reforme din inițiativa emirului Amanullah.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Emiratul Islamic Afganistan își menține neutralitatea declarată în 1939. La 17 iulie 1973 regele Muhammad Zahir Șah (1933-1973) este înlăturat, monarhia este abolită, iar emiratul se proclamă republică, cu numele de Republica Democratică Afganistan.
După cel de-al treilea război anglo-afgan (mai-iunie 1919), Marea Britanie a recunoscut independența emiratului, proclamată la 28 februarie 1919. În perioda 1919-1929 au fost înfăptuite câteva reforme din inițiativa emirului Amanullah.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Emiratul Islamic Afganistan își menține neutralitatea declarată în 1939. La 17 iulie 1973 regele Muhammad Zahir Șah (1933-1973) este înlăturat, monarhia este abolită, iar emiratul se proclamă republică, cu numele de Republica Democratică Afganistan.
La 27 aprilie 1978, în urma unei lovituri de stat, puterea este preluată de Partidul Democratic al Poporului (comuniștii), divizat în două fracțiuni aflate în conflict. În ultimele zile ale anului 1979, U.R.S.S. invadează Emiratul. Președintele Hafizullah Amin este ucis, iar puterea este încredințată lui Babrak Karmal.
Intervenția URSS în Afganistan sau războiul afgan (Афганская война, 1979—1989)
Moto: „S-a tot zis ba «Davai zdreanţa»,/ Ba «Davai ceasul», că-i de rău.../ Dar rusul a schimbat romanţa:/ - Nu daţi nimic, că vă iau eu! (După spectacol, tragedia, de Antonia Iliescu din «Poezie în picături - Epigrame», Antonia Iliescu - Editura Semne, Bucureşti, 2018)
Intervenția armată a URSS în Aganistan este cunoscută ca războiul afgan (în rusă aфганская война, în pastu په افغانستان کې شوروی جګړه, în persană جنگ شوروی در افغانستان - războiul sovietic în Afganistan). Istoricii îi mai numesc conflictul afgan 1979-1989, conflict militar pe teritoriul Republicii Democratice Afganistan (republicii Afganistan din 1987).
Reagan la întâlnirea cu mujahedini pachistanezi și afgani în februarie 1983
Conflictul era între forțele guvernamentale ale Afganistanului și forțele contigentului trupelor sovietice pe de o parte și forțele paramilitare ale mujahedinilor afgani pe de altă parte. Așadar, atunci nu talibanii erau cuvântul de ordine, ci mujahedinii. Mujahedin se numește un combatant încadrat în unități paramilitare care luptă împotriva dușmanilor islamului.
Noi l-am moștenit din francezul moudjahidin, moștenit din arabicul mujāhidūn مُجاهِدون, pluralul lui mujāhid - مُجاهِد, legat de djihad, „jihad”, apărut în franceză în secolul al XIX-lea, din arabicul djihâd - جهاد, „luptă, efort”. Am moștenit și noi cuvântul jihad din francezul djihad, definit ca război sfânt în religia musulmanilor.
După ruși, pe acești mujahedini îi sprijinea atunci politic, financiar, material și cu armament și muniție țările NATO în frunte cu SUA, China și lumea islamică conservatoare („ведущих государств НАТО, Китая и консервативного исламского мира”).
Războiul afgan s-a desfășurat în perioada 1979-1989, sub patru președinți ai URSS, L.I. Brejnev (Л.И. Брежнев), I.V. Andropov (Ю.В. Андропов), C.U. Cernenko (К.У. Черненко) și M.S. Gorbaciov (М.С. Горбачёв), „prietenul” românilor și groparul URSS. Ziariștii străini vestici denumeau războiul afgan Capcana ursului (în engleză Bear Trap, în rusă Медвежьим капканом), că aveau ei ce aveau cu ursul rusesc.
Trupele sovietice au intrat în Afganistan la 25 decembrie 1979 și poate nu întâmplător, după 10 ani, în 1989, tot de Crăciun, era omorât Ceaușescu de Ilici cu mâna juriștilor și militarilor români stănculeșteni, numiți în tribunalul militar și ca executanți ai focului ucigaș.
Rușii justificau că totul a fost „la cererea guvernului Afganistanului și potrivit tratatului de prietenie, bună vecinătate și colaborare încheiat la 5 decembrie 1978” (по просьбе правительства Афганистана и согласно Договору о дружбе, добрососедстве и сотрудничестве от 5 декабря 1978 года).
La 8 mai 1978, prin ambasadorul sovietic din Kabul, se ceruse oficial trimiterea în Afganistan de consilieri politici, militari și economici, dar și colaboratori din serviciile de informații, care să ajute serviciul de securitate afgan. Așa au ajuns întâi în Afganistan „specialiștii” și „agențiile” (ăia care sunt retrași ultimii)!
S-a decis „ajutorul” militar, în primul rând masarea de trupe la granița cu Afganistanul și pregătirea pentru desantare a diviziei 103 gardă de desant aerian. Numărul consilierilor, inclusiv militari și de informații, a crescut de la 409 în ianuarie la 4.500 în iunie 1979. Ca răspuns, președintele SUA Carter a semnat un ordin secret de sprijinie a mujahedinilor (vezi interviul său din 1998 în Le Nouvel Observateur).
La semnalul Adunarea (Сбор), la 10 decembrie sunt în stare de mobilizare unitățile sovietice din Turkmenia, iar oamenii diviziei 103 gardă de desant aerian din Belarus sunt gata de acțiune. La 12 decembrie 1979 biroul politic al PCUS ia decizia de intervenție. Totuși unii politicieni și militari au fost împotriva intervenției, de exemplu Kosâghin. Chestia e că primul pregătit să fie desantat în Afganistan, cu divizia 103, avea să fie „batalionul de musulmani” cu destinație specială al KGB (КГБ, detașamentul 154 cu destinații speciale), pentru ocuparea punctelor cheie din Kabul.
Traseele de invazie a trupelor sovietce și zonele controlate
Până la 25 decembrie 1979, în regiunea militară Turkmenia au fost pregătite de intervenție comandamentul operativ de recunoaștere al Armatei 40, o brigadă de artilerie a armatei, două divizii mecanizate, o brigadă de racherte Zenit, o brigadă de desant, unități de asigurare de luptă sau logistice, iar în regiunea militară asiatică de mijloc două regimente mecanizate, direcția operativă a unui corp aerian, două regimente de vânătoare-bombardament și un regiment de avioane de vânătoare, două regimente de elicoptere, unități de asigurare tehnică aeroportuară. În ambele regiuni militare trei divizii erau în rezervă. În republicile Uzbecă, Turkmenă și Tadjică erau 32.000 de nilitari și 9.000 de vehicule militare.
Este interesant că 43,5 % din personalul diviziilor era format din militari asiatici, iar în divizia 108 mecanizată 64 % erau oameni ai locului. A fost cea mai mare mobilizare a Armatei Roșii de după 1945. La 14 decembrie 1979, o unitate și statul major ale diviziei 103 de desant aerian din Belarus au fost mutate în Ttrkmenia. La 23 decembrie 1979 unitățile erau gata de îbndeplinirea misiunii.
La 24 decembrie, ministrul apărării Ustinov a semnat directiva № 312/12/001 (ordinul de luptă), în care se specifica că s-a luat hotărârea dislocării câtorva contigente ale trupelor sovietice pe teritoriul Republicii Democratice Afganistan, pentru a răspunde cererii de ajutor a poporului afgan și de a lupta împotriva forțelor paramilitare. Ordinul de luptă a fost publicat și în ziarul central al partidului, Pravda (Правда, „Adevărul”), din 27 decembrie 1979.
Trupe sovietice înaintând în Afganistan, la mijlocul anilor 1980
Împreună cu unitățile militare au fost introduse și multe transporturi de bunuri, armament, muniție cu multe vehicule. Granița a fost trecută la ora 15:00 (ora Moscovei, ora 17:00 a Kabulului), pe 25 decembrie 1979, după ce dimineața fusese desantat batalionul 781 cercetare al diviziei 108 de desant aerian, apoi, în trecătoarea Salang, batalionul 4 de desantare-parașutare al diviziei 4 de desant aerian.
Așa au început operațiile miliare pe teritoriul Afganistanului, pe care le găsiți în literatura de specialitate. Trupele au fost schimbate periodic, deoarece moralul militarilor era în cădere liberă.
Gorbaciov este cel care, la cel de al XXVII-lea congres al PCUS din februarie – martie 1986, primul după moartea foștilor președinți Brejnev, Andropov și Cernenko, prezintă o informare privind etapele de retragere a trupelor sovietice din Afganistan.
La 7 aprilie 1988 Gorbaciov se întâlnește la Tașkent cu președintele Afganistanului Mohammad Najibullāh și au hotărât să încheie un tratat la Geneva prin care să se înceapă retragerea trupelor sovietice.
Soldații sovietici se întorc în patrie din Afganistan (15 octombrie 1986)
Rușii nu s-au retras precipitat, ca americanii, ci în etape. La 15 august se încheie prima etapă de retragere a trupelor, revenind în URSS 50.200 de militari, adică 50 % din personal. Mai rămâneau în Kabul, Gerat, Parvan, Samangan, Balh și Baglan 50.100 militari.
Fiindcă și eu am fost ca locotenent într-o brigadă de rachete ROT, iată că la 31 octombrie 1988 a fost adus la Kabul și îmbarcat divizionul de rachete operativ-tactice 8K14 (bătaie 50-300 km), cu trei rampe de lansare 9K72 (P300, Scud) al Bg 3 ROT a regiunii militare Turkmenia.
După plan, în noiembrie, potrivit KGB, GRU și altor organe militare, provinciile Bamiyan, Paktika și Kunar au intrat complet sub controlul mujahidinilor. Guvernul Najibullah controla aproximativ 8.500 de sate (28%) din 30.191, 22 din 27 de centre provinciale, orașul Khost, 39 de districte și 91 din 290 de centre regionale. Așa că, unchiule Sam, rușii făcură totul treptat!
În sfârșit, între 15 noiembrie - 15 februarie 1989 a avut loc a doua și ultima etapă a retragerii trupelor sovietice din Afganistan. În perioada 23-26 ianuarie are loc ultima operație militară a trupelor sovietice, Taifun (Тайфун), în provinciile Parvan, Baglan și Kunduz. În perioada 20 ianuarie - 4 februarie are loc operațiunea Pod aerian, care a constat în transferul de tehnică militară de către avioane sovietice către aeroportul Ariana din Kandahar. La 13 februarie -ultima divizie a armatei sovietice a părăsit Kabulul. Așa că totul s-a încheiat pe 15 februarie 1989.
Gorbaciov avea nevoie ca agenții GRU și KGB să pregătească „excursiile” în grupuri mici în România în toamna lui 1989, vreo 26.000 dintre ei părăsind România, după spusele lui Petre Roman, abia în toamna anului 1990...
Nu vedeți legătura? Prin munții afgani cu multe grote fură pe acolo și basarabeni, timp de 10 ani, deoarece în folclorul militar sovietic, cu aluzie la terminația dâr de la afgani (дыр în rusă, „gaură; grotă” în română), militarii recunoscând, de unde până unde, doar două grote, Cricova (Крикова, în sud-estul Republicii Moldova) și a Mariei! Referirea se făcea la crama subterană din Cricova. La cealaltă grotă nu mă bag, a tuturor femeilor reprezentate de Maria...
Armata Republicii Afganistan a pierdut în zece ani (1979-1989) oameni și destule echipamente militare, cam 362 de tancuri, 804 transportoare blindate și vehicule de luptă pentru infanterie, 120 de avioane, 169 elicoptere etc. [Anexa 14 din Ляховский А. А. Трагедия и доблесть Афгана. М.: Эксмо, 2009. - 1184 с. ISBN 978-5-699-32707-2].
Și URSS a avut pierderi în tehnică și vieți omenești. Au fost publicate deja perderile de vieți omenești pe ani:
Anul
Morți
1979
86
1980
1484
1981
1298
1982
1948
1983
1448
1984
2343
1985
1868
1986
1333
1987
1215
1988
759
1989
53
Total
13835
Datele au fost publicate prima dată în Pravda din 17 august 1989, apoi au suferit ușoare modificări. După alte surse pierderile ar fi fost de 15.031 oameni. Au fost și alte perderi, 53.753 răniți sau traumatizați psihic. Au fost 415.932 de îmbolnăviri, din care 115.308 persoane cu hepatită infecțioasă, 31.080 cu febră tifoidă, 140.665 persoane cu alte boli infecțioase [Общие людские потери и потери техники в Афганистане, pierderile umane și de tehnică în Afganistan]
Din 11.294 de persoane care au fost date inapte pentru serviciul militar din motive de sănătate, 10.751 persoane au rămas cu handicap, din care 672 persoane în grupa 1, 4.216 în grupa 2, iar 3.586 în grupa 3.
Pierderile în echipamente ale URSS, conform datelor oficiale difuzate, s-au ridicat la 147 de tancuri, 1.314 vehicule blindate (transportoare blindate, BMP, BMD, BRDM-2), 510 vehicule de geniu, 11.369 camioane și cisterne de combustibil, 433 sisteme de artilerie, 118 avioane, 333 elicoptere (doar pierderile în elicoptere ale armatei 40, exclusiv elicopterele trupelor de frontieră și ale districtului militar din Asia Centrală).
Aceste cifre nu au fost specificate în niciun fel, în special deoarece nu prea se publică informații referitoare la pierderile în luptă și în afara luptei ale aviației, de avioane și elicoptere. S. Korolev oferă alte cifre mai mari pentru pierderile de echipamente. Potrivit lui, trupele sovietice din 1980-1989 au pierdut 385 de tancuri și 2.530 de transportoare blindate, BRDM, BMP, BMD (cifre rotunjite) [Context of '1980-1989: CIA and British Train Mujaheddin in Afghanistan and Help Arm Bin Laden'].
Oricum, mulți militari sovietici au fost decorați și în toate republicile URSS s-au creat monumente în cinstea celor căzuți în luptele din Afganistan.
Monumentul din Tiraspol închinat celor căzuți în Afganistan
După plecarea rușilor, când forțele mujahedinilor alcătuiseră un guvern în exil (23 februarie 1989), continuă lupta. Najibullah încearcă o serie de tratative cu rebelii, dar ele eșuează, ceea ce duce la continuarea războiului civil. În urma presiunilor interne și externe președintele Mohammad Najibullah a demisionat (16 aprilie 1992), punându-se astfel capăt regimului comunist din Afganistan.
Cele mai mari grupări rivale ale rezistenței (Hezb-i-Islami și Jamiat-i-Islami) au hotărât la 24 aprilie 1992 crearea unui consiliu interimar pentru guvernarea țării până la alegerile legislative. Neînțelegerile dintre cele două grupări s-au amplificat, provocând numeroase victime și distrugeri materiale.
Intervenția trupelor americane în Afganistan
Moto: „Dacă şi de astă dată/ Se retrag din Orient,/ Mă fac porumbelul păcii/ Şi mă c*c pe occident!” (Americanilor, de Păstorel Teodoreanu)
Vine rândul SUA să ocupe Afganistanul. Deşi trupele NATO se pregătesc să se retragă complet din Afganistan în 2021, populaţia afgană este îngrijorată cu privire la viitor, iar implicarea Rusiei în conflicte cu state precum Georgia şi Ucraina a determinat devierea atenţiei comunităţii internaţionale de la problemele cu care se confruntă Afganistanul. Să o luăm istoric.
Forța Internațională de Asistență pentru Securitate (ISAF) a fost cea mai amplă și mai importantă operațiune NATO. Pentru „acoperire juridică”, în 2001 a fost aprobată ISAF prin rezoluția 1386 a Consiliului de Securitate al ONU, ca forță multinațională sub egida ONU, care se limitează la asigurarea securității Kabulului. În 2003, NATO a preluat comanda operațiunii ISAF pentru a ajuta la extinderea securității dar și a autorității guvernului afgan pe întreg teritoriul țării.
Războiul din Afganistan a început pe 7 octombrie 2001, când armata SUA împreună cu armata britanică au desfășurat operațiunea cu numele de cod Enduring Freedom (OEF, „Libertatea durabilă”, 2001-2014) și apoi operațiunea Freedom's Sentinel (2015–2021, „Sentinela libertății”), ca răspuns la atacurile asupra SUA de la 11 septembrie 2001.
Marea Britanie a desfășurat din 2002 propria sa operațiune militară, denumită Herrick, ca parte a aceluiași război din Afganistan. Caracterul războiului a evoluat de la o luptă violentă cu Al-Qaeda și susținătorii săi talibani la un complex efort contrainsurgent.
Nu există niciun număr oficial al civililor uciși în război după 2001, dar estimările pentru anumiți ani sau anumite perioade au fost publicate de mai multe organizații. Noi nu ne referim la aceste cifre. Le găsiți ușor dacă folosiți cuvinte potrivite de căutare în web în rapoarte ale ONU).
De la intervenția coaliției în 2001, peste 5,7 milioane de refugiați s-au întors în Afghanistan, dar 2,2 milioane de afgani erau în continuare refugiați în 2013, iar în ianuarie 2013 ONU estima că 547.550 de persoane erau strămutate în interiorul țării, cu o creștere cu 25% de la 447.547 de persoane strămutate în ianuarie 2012, număr declarat de Amnesty International, care afirma că sute de afgani au fost forțați să-și părăsească casele lor în cursul anului 2012.
Traficul de droguri controlat de talibani
Moto: „Drogurile sunt un pariu cu mintea ta!” (Jim Morrison)
În perioada 1996-1999, talibanii controlau 96% din câmpurile de mac din Afganistan și au făcut din opiu cea mai mare sursă de impozitare.
Până în 2000 Afganistanul reprezenta circa 75% din piața mondială, iar în 2000 se produceau 3.276 de tone de opiu prin cultivarea macului pe 82.171 de hectare. Cu toate că s-a dat un ordin de interzicere a cultivării macului, în 2002 ONU a menționat „existența unor stocuri semnificative de opiacee acumulate în anii precedenți interzicerii cultivării.” În septembrie 2001, înainte de atacurile din 11 septembrie împotriva SUA, talibanii le-au permis țăranilor afgani să semene din nou opiu.
La scurt timp după invazia condusă de SUA producția de opiu a crescut semnificativ. Până în 2005, Afganistanul a recâștigat poziția de producătorul numărul 1 de opiu din lume (90%), cea mai mare parte fiind transformată în heroină și vândută în Europa și Rusia. În 2009, BBC raporta că „descoperirile ONU spun că există o piață de opiu în valoare de 65 miliarde de dolari, care finanțează terorismul la nivel mondial, formată din 15 milioane de dependenți, și ucide 100.000 de oameni în fiecare an.”
Pușcaș marin american într-un câmp cu maci
Participarea României
Moto: „S-a vrut apărător de Ţară,/ Braţ înarmat de militar/ Însă, în misiuni, pe-afară/ E din păcate… mercenar.” (Militar profesionist, de Liviu Zanfirescu, din Pledoarie pentru epigramă, 2007)
România a participat ca membră NATO din 2001 până în 2021 la Războiul din Afganistan, de partea coaliției multinaționale conduse de SUA. La operațiuni au participat peste 32.000 de militari, din care 29 au fost uciși.
Participarea României la ISAF a fost stabilită prin Hotărârea nr. 38 din 21 decembrie 2001 a Parlamentului României, care acorda guvernului împuternicirea de a stabili forțele, mijloacele, finanțarea și condițiile în care se va asigura această participare.
Sorin Cîrstea a fost comandantul Centrului de Operaţii Psihologice al Armatei Române, și în prezent lucrează în cadrul Consiliului Suprem de Apărare a Țării
În ianuarie 2010 se aflau în Afganistan 1.092 de militari români. Cei mai mulți (peste 900) erau implicați în misiuni de menținere a securității în regiunea Qalat, din sudul țării, una dintre cele mai periculoase zone. Acolo atacurile insurgenților erau aproape zilnice, în special cele cu dispozitive explozive improvizate, cu rachete sau cu mortiere.
Pe 8 aprilie 2010 președintele Traian Băsescu a anunțat la Praga creșterea efectivului românesc din Afganistan la 1.800 de militari. În 2013, Ministrul Apărării Mircea Dușa a declarat că numărul soldaților români va fi micșorat drastic începând cu anul 2014. În 2013 se aflau 1600 de militari români și zeci de jandarmi care pregăteau trupele afgane. Se pare că România ar fi plătit 500.000 de dolari pentru antrenarea armatei naționale afgane.
La sfârșitul lunii iunie 2021 au fost retrași ultimii militari români din Afganistan. Militarii români au avut misiuni de patrulare. Batalioanele se schimbau la 6 luni. 75 de militari români au desfășurat activități în cadrul Forței de Asistență de Securitate din Afganistan, ISAF, aflată sub comanda operațională a NATO, cu funcții din structura administrativă și din cea de comandă a Aeroportului Internațional Kabul (KAIA).
În Afganistan, un militar român câștiga 40 de euro pe zi într-o misiune care dura șase luni, în total cca. 7200 de euro. Sub protecția anonimatului au apărut mai multe declarații în presă conform cărora se plătea șpagă unor superiori de cca. 1000 - 2.000 de euro pentru plecare, mai ales la început când se pleca pe bază de voluntariat, că doar era ca în Irak, unde folclorul spune că așa se proceda.
Pe vremuri, ministrul apărării, Mircea Dușa, declarase că a primit șapte sesizări pe această temă, iar una s-a confirmat, cum că s-a dat șpagă în cadrul Batalionului 26 Infanterie "Scorpionii Roșii".
Cum naiba vorbește lumea că generalul Sorin Cîrstea, comandantul PSYOPS în Afganistan, avertiza în 2016 să nu se facă retragerea în grabă. Chestea asta se bate cap în cap cu decizia CSAT, pregătită chiar de el pe la președinție și votată de CSAT, ca să retrimitem 200 de militari, când toate celelate țări bau realizat ușcheala și americanii și-au ținut cuvântul de a părăsi Afganistanul până la data stabilită, 31 august.
Ce au lăsat americanii talibanilor
Moto: „Despre ei avea să spună/ Un aborigen sadea:/ Ştiţi de ce-au ajuns pe lună?/ Pentru că-s căzuţi din ea.” (Americanii pe lună, de Efim Tarlapan din Îngerii din cerul gurii..., 2003)
Americanii au plecat, dar au lăsat acolo o armată și o poliție de peste 400.000 de oameni (vezi figura de mai jos).
Efective ale armatei și poliției afgane
Au fost lăsate talibanilor, în dotarea armatei afgane, camioane, transportoare blindate, piese de artilerie, mitraliere, puști de asalt, pistolete, sisteme de vedere pe timp de noapte, dar și cantități mari de muniție pentru toate acestea.
Au fost oferite cadou talibanilor elicoptere de luptă și de transport de trei tipuri, avioane militare auxiliare și de antrenament, avioane de transport C-130, mai moderne ca „bătrânul” nostru Hercules cu care ne-am învârtit pe acolo la extragerea unor „agenți” români angajați la firme străine de securitate. Dacă ne-am străduit să-i „extragem” înseamnă că sunt cam „activi” nedeclarați.
Referitor la armata afgană, cu toate avantajele primite, nu se știe dacă tinerii militari afgani mai au loialitate față de guvernul afgan, deoarece ei doreau doar să mulgă această vacă atâta timp cât ar putea produce lapte. Când a încetat să producă lapte, vorba lui Mădălin Voicu, „canci” intenția de a lupta și de a muri pentru guvernul afgan.
Arsenalul lăsat cadou talibanilor
Guvernul SUA a cheltuit miliarde în Afganistan, dar se pare că mulți din acești bani au fost probabil sifonați în conturi bancare private și nu s-au îndreptat către afganii obișnuiți.
Cred că au existat ofițeri afgani proamericani care s-au cam retras în case foarte frumoase din Qatar împreună cu familiile lor după căderea Kabulului. Așa a procedat președintele țării, care s-a retras cu oarece bani prin Uzbechistan! „Stan” să fie!
Așa că, stimați (ne)analiști politico-militari, precum Radu Tudor, lăudător cu două călătorii în Afganistan, dar care a pierdut timpul prin tabără, ba a mai vizitat și magazinele yancheilor, lungul război din Afganistan a fost doar o înșelătorie care i-a îmbogățit pe mulți dintre contractorii militari americani și pe unii afgani, plus pe unii „funcționari” străini, dar și români, de pe la firme străine, de care ne dădeam de capul morții cu ce avion îi aducem acasă!
Avioane și elicoptere oferite cadou (noi cumpărăm la mâna a treia)
Statul român, pe bani mei și ai noștri i-am trimis? Sau sunt de la STS și DGDIA? Ba aduserăm în România și pe unii afgani care ne-au „ajutat” pe acolo... Dar nu ne-au spus pe unde plantară talibanii mine, chiar în asfalt! Și hop morți și răniți!
Asta se întâmplă atunci când alegătorii americani cred că a face din oamenii de afaceri liderii lor politici, precum tatăl afaceristului Biden prin Ucraina și pe la noi, este bine, deoarece ei cred că guvernul ar trebui să fie condus ca o afacere cu scop lucrativ. Dă-le lecții, Cîțule!
Războiul afgan, ca și „revoluțiile” arabe de prin nordul Africii, ca mișcarea portocalie declanșată prin Ucraina și imitată pe la noi cu culorile DA, a fost un proiect de afaceri de 20 de ani, cu o mulțime de antreprenori, iar alegătorii americani sunt fraierii, deoarece s-au blocat cu proiectul de lege. Este atât de simplu!
Acesta a fost exact același motiv pentru care SUA au pierdut Cambodgia și Vietnamul de Sud. Aș vrea să vă pot explica de ce mass-media din SUA și majoritatea americanilor au probleme cu înțelegerea acestui fapt simplu, dar nu pot. Vietnamezii ăia săraci aveau o patrie de apărat și nu prea le urmăm exemplul.
Așadar, copiii moșului, talibanii nu luptau pentru bani, ci pentru țara lor. Sunt patrioți! Nu arborează steagul LGBT ca la ambasada americană din Kabul! Îți pot plăcea sau nu îți plac, dar asta se întâmplă atunci când o parte luptă pentru profit, iar cealaltă parte luptă pentru țara lor. Ce e greu de înțeles? Da, unii dintre ei poate vor altceva, inclusiv bani. Formară și un guvern, în care un ministru a tratat cu americanii, iar altul e terorist pe lista FBI!
Că până la urmă americanii cu ei au tratat retragerea. Lăsați-i cu tradițiile lor. Că și rușii au încercat. Așadar, cele două armate care se cred cele mai (ne)bune de pe glob, Armata Roșie, adică rusă, fostă sovietică, și armata jandarmului american s-au întors din Kabul cu coada între picioare! Doar „românii generalului Ciucă” s-au întors învingători și au defilat pe sub Arcul de Triumf! Ba CSAT a votat retrimiterea a 200 de militari...
Secretul celor 3 trilioane de dolari ce stau în spatele „prieteniei” dintre China și talibani este ascuns în pământ
Moto: „Ninge mult la Polul Nord/ După cifrele rutinei/ La Sud ploi cad în record/ Şi senin... în restul Chinei.” (Buletin meteorologic în anul 2040, de Petre Gigea-Gorun)
Nu e nimic pe de-a moaca! Nu trecuseră decât câteva ore de la momentul în care Afganistanul ajunsese sub controlul talibanilor când un reprezentant al ministerului chinez de externe s-a grăbit să declare că Beijingul este pregătit pentru o „colaborare amicală cu Afganistanul”, scria Money Review. Că parcă ar fi nevoie să ceară acordul cuiva pentru asta!?
Potrivit analistei Shamaila Khan de la Alliance Bernstein, o companie globală de investiții și administrare a activelor financiare, motivul îl reprezintă un grup de metale numite pământuri rare în valoare de trilioane de dolari, ascunse în solul Afganistanului. Rușii și americanii le-or fi ratat?
Potrivit analistei, o companie globală de investiții și administrare a activelor financiare, motivul îl reprezintă un grup de metale numite pământuri rare în valoare de trilioane de dolari, ascunse în solul Afganistanului. Astea sunt și pe la noi! Și sunt „bonus” pe lângă cupru și aur!
China domină piața globală a pământurilor rare, cruciale pentru fabricarea tuturor produselor de înaltă tehnologie precum telefoanele mobile, plăcile calculatoarelor electronice și alte componente, mașinile electrice, ecranele LCD, aeronavele și navele, sateliții artificiali ai Pământului, receptoarele GPS.
Deja Beijingul a amenințat în 2019 ca parte a războiului comercial declanșat de fosta administrație a președintelui Donald Trump că va „tăia” exporturile acestor metale. După cum a explicat Shamaila Khan pentru CNBC, talibanii controlează acum resursele de pământuri rare ale Afganistanului, ceea ce îi face mult mai periculoşi pentru lume. Să concluzionăm că așa ceva îi interesează doar pe Biden și Trump? Că noi nu mai avem voie, conform unui acord cu SUA, să mai importăm înaltă tehnologie decât de la yanchei!
Numai pământurile rare din Afganistan sunt estimate la o valoare între 1 şi 3 trilioane de dolari, după cum scria revista The Diplomat în 2020, citându-l pe Ahmad Shah Katawazai, fost oficial al ambasadei Afganistanului la Washington. Publicaţia The Hill a estimat în acest an valoarea lor la 3 trilioane de dolari.
Concret, Afganistanul deține pământuri rare, cum ar fi lantan, neodim și ceriu, precum și zăcăminte de aluminiu, aur, argint, zinc, mercur și litiu. V-ați prins? Răi sunt talibanii!
China controlează deja 35% din zăcămintele mondiale de pământuri rare. Numai în 2018, ea exploata 70% din pământurile rare la nivel mondial, producând 120.000 de tone într-un an, comparativ cu 15.000 de tone produse de SUA. Și noi de unde cumpărăm? Aud?
Beijingul a folosit aceste metale extrem de rare ca atu în negocierile privind războiul comercial cu Statele Unite, profitând de faptul că industria americană își îndeplinește 80% din nevoile aferente pe baza importurilor din China. Ia să analizăm noi puțin problema!
Pentru că Statele Unite tocmai au suferit o lovitură devastatoare pentru prestigiul lor internațional, căderea Kabulului în 2021 este ca și căderea Saigonului și China știe asta, că mereu fu în tabăra cealaltă sau fin observator. Din perspectivă geopolitică, este extrem de greu să nu se bucure de eșecul catastrofal al „războiului de douăzeci de ani” din Afganistan, început în 2001 și terminat acum brusc și fără glorie, dar cu defilarea pe sub Arcul de Triumf a românilor „extrași”!
Niște „talibani”! Tineri!
US (Uniunea Sovietică) și USA (Uniunea Sovietică Ailaltă) să nu fi vrut să pună mâna pe nimic de prin Afganistan? Rușii și-au consumat destule resurse, Armata Roșie s-a demoralizat și soldații ruși au plecat cu coada între picioare, că GRU avea în plan „excursii” în România!
Acum, America este cea alungată, plus aliații ei, în timp ce războinicii talibani defilau în jurul palatului prezidențial din Kabul, vizitau parcul de distracții, președintele fugind rușinos din țară în „alt Stan”, cu oarece cheag, la doar câteva zile după ce agențiile americane de informații au estimat cu umilință că talibanii vor ajunge în capitală în „30-90 de zile”.
Talibanii ocupară rapid palatele guvernatorilor și președinților, ale regilor și prinților micului lor univers, pe cale să-și recreeze emiratul lor islamic. Timp de două decenii, SUA, ca și URSS în trecut, și-a încercat mâna la construirea națiunii, trimițând fetele la școală și educând o întreagă generație de tineri afgani.
Acum chiar și talibanii care urăsc tehnologia postează în rețelele sociale selfie-uri din conacele guvernamentale. Bună treabă, SUA, bună treabă, vestule! Ai modernizat tinerii adversari medievali. Au rămas și multe arme aruncate de soldații armatei naționale afgane, multă muniție în depozite. Cu moral scăzut, îngroziți că li se va tăia capul și nu li se va plăti salariul soldații se gândesc, unii apucă calea exilului, că unii șefi au fot luați în custodie cu avioanele vestice...
China intră pe fir
Lăsați, analiștii moșului, pământurile rare! În acest vid nebunesc de putere, China sare cu inteligență, în primul rând geopolitică! Se aliază cu talibanii, pentru că de ce nu? Un aliat islamist radical la granițele Chinei poate părea înfricoșător, dar chinezii știu că și talibanii pot fi corupți, iar China are destui bani să le ofere în schimbul creării unei mici zone tampon împotriva principalului lor rival regional, India.
Concluziile lor (Dacă te simți inutil, amintește-ți că au fost necesari 20 de ani, trilioane de dolari și 4 președinți ai SUA pentru a înlocui niște talibani cu alți talibani)!
Alături de Pakistan, Afganistanul controlat de talibani poate servi bine interesele chineze. Și în schimbul unor mite și împrumuturi, oferite noilor conducători din Afganistan, nu i-ar deranja să le trimită niște uiguri fugari sau minorități supărătoare spre Chinei, că pe acolo e nevoie de forță de muncă.
Așadar, stimați analiști de pe aiurea plus Radu Tudor de pe la Antena 3, poreclit „analist militar”, de râde până și alde Turcescu, China intră acum în Afganistan economic, pentru că știe, simte oportunitatea diamantină. Intră în grotele alea (dâr), în care se ascundeau talibanii, de i-au făcut pe americani să lanseze bomba aia gigantică, MOAB, Mother of All Bombs, „Mama tuturor bombelor”, despre care noi ne-am făcut datoria și am scris la timpul potrivit (vezi „Jocuri de cuvinte – Moab”), la http://lenusa.ning.com/profiles/blogs/jocuri-de-cuvinte-moab-nume-disputat-i-contestat.
O fi Partidul Comunist Chinez urât de „capitaliști”, dar nu incompetent când vine vorba de interesele Chinei. Talibanii ar putea fi un aliat valoros și un atu pentru chinezi, făcându-i să transpire pe americanii angrenați în războiul lor economic și pe ruși, într-un moment în care se schimbă regulile jocului...
Orice poziție ați avea, cu Huawei sau cu Apple, cu apărarea țării sau coloniei, să fiți iubiți, în numele regulilor jocului!
NC
-->
Comentarii