Sunt aberaţii fără seamăn
Ce nu le uiţi o viaţă-ntreagă,
Pot lua ades pentru sensibili
Aspecte de reală dramă.
S-a întâmplat în locu – n care,
Nu poţi să crezi c-ar fi posibil.
La prost nu-i este accesibil,
Că nu e vorba de mâncare.
Lucram demult în proiectare
Şi-aveam un plan de întocmit.
Directorului i s-a năzărit
Să facă Preşedintelui, o „Prezentare”.
- Ştii, „tovule”, aş vrea să-l faci
Pe înălţime la o scară,
Iar pe lăţime, important,
Mult mai îngust să pară…
Mi s-a părut extravagant,
Iar toana lui hilară.
Să faci un element concret
„Mult mai îngust să pară!!”
Am încercat pentru moment
Să intru-n jocul lui.
Cum se putea să ceri ceva
Ce nu se poate, nu-i !?
Şi i-am răspuns că-i aberant,
În mod condescendent.
Că ce e lung va fi deci lat,
Iar cel prost evident.
S-a răţoit la şeful meu:
- Îl dai afară-ai înţeles?
Şi acela fără a clipi:
- Da şefu’, am înţeles!
A fost în vremuri de coşmar.
Noi, condamnaţi pe viaţă,
În închisoare din hotar
Cu carcere de gheaţă.
Când „totul” nu-nsemna nimic,
Iar „pururi”, niciodată…
Când masca „omului robot”
Era de toţi purtată.
Aşa a fost cândva, demult,
Lung lanţ de aberaţii,
De umiliri cu dinadins
Şi proşti cu decoraţii.
Vă pare straniu? A fost real.
Se-ntâmpla într-una.
Ne urmăreau, îi urmăream,
Ca umbra cu lumina.
-->
Comentarii
viata de Sisif...
Pe vremea aceea, proştii, aveau o scuză: DIRECTIVELE!
Acum, tot ei conduc, dar nu mai ACEA scuză...
Şi lucrurile, merg tot prost, pentru că sunt coordonate de proşti!
Întrebare: Cine sunt defapt, proştii???
Cu simpatie, Lucia