Lăstunul (din volumul PUNȚI PESTE VREMURI)
Trecând prin curtea spitalului din Mangalia, drumul cel mai scurt de acasă spre malul mării, am observat cu bucurie că au apărut rândunelele şi lăstunii. Era dovada că primăvara s-a instalat definitiv şi în Dobrogea. Trecuse de prima jumătate a lunii aprilie şi noi începusem să ieşim cu bărcile pe mare la pescuit, chiar dacă apa era încă foarte rece. Ne îngheţau degetele pe peşte când îl scoteam din cârlig. Apa nu avea mai mult de 9 – 10 grade.
Abia aşteptam să se întoarcă şi perechea mea de lăstuni ce-şi construieră culcuşul sub streaşina balconului. Cuibul rămăsese aproape intact, chiar dacă o pereche de vrăbii gureşe puseseră stăpânirea peste el, imediat cum adevăraţii proprietarii îşi luaseră zborul spre zonele temperate ale Asiei sau Africa de nord pentru a ierna, urmând ca anul următor străbătând mii de kilometri în zbor, să revină la cuibul de sub ştreaşina balconului meu. Cine putea şti dacă era aceeaşi pereche de lăstuni sau unii dintre puii ei.
În ciuda faptului că roiau pisicile în jurul blocului, perechea mea de lăstuni nu s-a speriat şi şi-au construit cu migală acel cuib chiar deasupra ferestrei. Parcă ştiau că aşa erau mai ocrotiţi.
La început le-am fixat o bucată de tablă pe bătătorul de covoare, unde le puneam de mâncare diferite grăunţe, uneori chiar si bucăţi de pâine, cu speranţa că vor ciuguli cu plăcere. Cum ei se mulţumeau doar cu insectele prinse din zbor, iar meniul oferit de mine atrageau vrăbiile ce tot pândeau să le ocupe cuibul, am renunţat la tablă şi de a le mai da de mâncare.
Observam cu interes, cum atât timp cât unul dintre lăstuni alerga după pământ pe care îl amesteca cu salivă, îl modela şi-l lipea de peretele cuibului celălalt păzea cuibul, apoi în timp ce perechea lipea de zor pământul adus în cioc, pleca şi el după alt materialul de construcţie, cuib ce era construit sub formă de cupă. La partea superioară au lăsat o gaură, chiar sub scândura streaşinii, pentru intrare. Construcţia a durat câteva zile până ce lăstunii mei şi-au terminat cuibul. Apoi au cărat iarbă, fulgi, de l-au căptuşit pe interior.
Când lăstunica a început ouatul, sau în timpul cât stăteau pe sârmele de întins rufe şi făceau dragoste, ciripitul lor specific era o încântare. Să-l fi văzut pe lăstun cu câtă tandreţe îşi săruta partenera, cum îşi lipea ciocul de al ei şi cu ce asiduitate îi făcea curte, dând din aripi şi ciripind continuu, zburătăcind când într-o parte, când în cealaltă de ea, care aşezată culcată pe sârmă îşi înfoia penele până ce el se aseza pentru câteva secunde pe spatele său. Le admiram şi-mi erau tare dragi, aceste păsărele aşa de micuţe şi plăpânde, cu penajul lor negru strălucitor şi ciocul mic.
Lăstunii mei făceau parte din rasa rândunelelor de oraş, numită şi lăstuni de casă, pentru că obişnuiesc să trăiască mai ales în oraşe, construindu-şi cuiburile sub streaşinile caselor din piatră sau din cărămidă .
Se deosebeşte de celelalte rase de rândunele sau lăstuni de apă (denumirea de lăstun este împrumutată din limba slovenă) aceştia având corpul alungit, aripile lungi dar mai înguste decât cele ale lăstunului de apă, care are coadă forfecată, capul ușor turtit și ciocul scurt, iar pe burtă penele sunt complet albe. Spatele, capul și partea superioară a aripilor sunt de un negru-vânăt cu nuanțe albăstrii, restul corpului este acoperit cu puf alb. Totuşi nu au coada prea tare forfecată ca la rândunele, iar picioarele le sunt acoperite de pene și puf.
Masculii nu se prea deosebesc prin exterior de femele. Indivizii tineri se aseamănă cu adulții, însă au spatele de un negru-gri, fără luciu, și burta cu nuanță de alb-cafeniu.
Masculul este de obicei monogam, dar cum se mai întâmplă şi în lumea păsărilor ca şi în cea a altor rase, inclusiv cea umană, mai zburătăceşte şi el din când în când şi pe la alte cuiburi în timpul când perechea sa cloceşte, că de, păsări sunt şi dragostea fugară nu are oprelişti nici la lăstuni, aşa cum se poate întâmpla ca şi o altă femelă să-şi depună un ou - două lângă cele ale unei alte perechi, în cazul că a avut loc vreun accident cu propriul său cuib, a fost distrus, sau desigur ocupat de vrăbii şi oricât s-au străduit să le dea afară pentru aşi recupera casa, nu au reuşit. Femela aflându-se tocmai în perioada ouatului nu are altă variantă decât să depună ouăle unde găseste un cuib nesupravegheat permanent, precum procedează şi cucul.
Când eram copil aveam la streaşina casei şi mai ales a grajdului animalelor, multe cuiburi de rândunele. Unele şi-l construiau chiar în interior sub grinzi, intrând pe geam sau pe uşa mereu deschisă. Când auzeam puii făcând gălăgie, mă urcam de pe iesle pe grinzile grajdului şi mă uitam la pui. Atunci părinţii foarte agitaţi şi speriaţi, că le sunt odraslele în pericol se repezeau în zbor până în apropierea mea şi ciripeau disperate.
Niciodată nu i-am luat în mână. Mă minţeau bunica şi mama că dacă pun mâna pe ei părinţii lor îi vor părăsi, nu le va mai da de mâncare omizi sau gâze şi vor muri.
Puii neştiind cine a sosit în preajma cuibului, când simţeau prezenţa cuiva în aropiere, imediat ridicau capetele şi deschideau ciocurile înconjurate de o dungă galbenă căruia noi copii îi spuneam caş, care la maturizare dispărea. Oricum după o lună de zile puii îşi luau zborul, luându-şi viaţa pe cont propriu, perechea de părinţi având timp suficient pentru a mai da viaţă unei noi serii de 5-6 pui până plecau în septembrie spre locurile de iernare. Şi chiar dacă cei vârstnici reluau ciclul procreerii, prima serie de pui rămânea mereu în preajma părinţilor până toamna când porneau în stoluri spre zonele mai calde.
Acum, aflându-mă pe faleza oraşului, în drum spre barca mea aflată pe malul mării în zona spitalului municipal, la două sute de metri de staţiunea Saturn, priveam cu bucurie la aceste zboruri iuţi ale micuţelor şi plăpândelor păsărele, cum vânau insestele aflate în aer. Da, acum venirea lor anunţa că primăvara şi-a intrat în toate drepturile şi că nici vara nu-i prea departe.
Puteam acum, când marea ne va permite, să navigăm pe întinderele sale maiestuoase, cu valurile liniştite după o luptă surdă cu vântul ce putea ţinea şi câteva zile la rând.
Bărcile albe, însirate pe nisipul ud şi rece, stăteau netulburate de nimeni, în micuţul adăpost din spatele digului de protecţie, construit din stabilopozi din beton. Aşteptau să fie întoarse cu chila în jos, echipate cu scule şi să fie împinse pe apă, unde să li se monteze motoarele, gata de o nouă aventură pe mare, în căutarea guvidului sau al hanusului.
Deocamdată nu ne puteam îndeplini acest vis permanent al pescarului, marea fiind agitată. Doar cârdul de lebede înota elegant în apropierea malului, ştiind că există şansa ca atunci când se apropia cineva de apă, acea persoană să vină tocmai pentru a le da de mâncare. Cele mai curajoase ieşeau pe nisip şi fără de teamă, ciuguleau frămiturile de pâine căzute pe jos, iar cele de pe apă, de obicei cele mai tinere, ce li se aruncau.
Stolul de lăstuni se învârtea cu viteză deasupra mării în zborul lor neliniştit. Se auzeau frânturi de ciripit. Ce-şi spuneau între ele numai păsările puteau şti. Aceste păsărele micuţe şi drăgălaşe, adevăraţii vestitori ai primăverilor, sunt cele care au lăsat în cultura universală zicale după cum se ştie încă din Grecia antică când Esop în fabula Tânărul şi rândunica în care un flăcau sărac văzând apariţia unei rândunici a crezut că a apărut primăvara, deci nu mai va avea nevoie de haina groasă, aşa că o vinde, însă a doua zi cade un ger naprasnic înghetând de frig atât el cât şi rândunica. De atunci a rămas şi proverbul: ”Cu o rândunică nu se face primăvară”, expresie care uneori în folclorul românesc devine: „Cu o floare nu se face primăvară”. Această expresia este preluată şi de Aristotel în „Etica nicomahică” spunând că „Așa cum cu o rândunică nu se face primăvară, la fel o singură zi sau un scurt răstimp nu fac pe nimeni absolut fericit”.
Mai târziu chiar marele dramaturg William Shakespeare amintește în tragedia Macbeth despre lăstunul de casă, atunci când conducătorul de oști Banquo descrie castelul, adresându-se către regele Duncan (act I, scena VI):
„Acest oaspe
Al verilor, de temple găzduit,
Lăstunul, cu-al său gingaș cuib ne-arată
Că răsuflarea cerului își lasă
De drag mireasma ei pe-aceste locuri.
Că nu-i ungher, nici streașină, nici boltă,
Să nu-și atârne-această zburătoare
Culcușul ei și leagănul cel spornic.
Am luat aminte că acolo unde
Și-alege așezarea și-i priește
E aerul mai molcom”.
(Traducere de Ion Vinea)
- This guest of summer,
The temple-haunting martlet, does approve
By his loved mansionry that the heaven's breath
Smells wooingly here. No jutty, frieze,
Buttress, nor coign of vantage, but this bird
Hath made his pendant bed and procreant cradle;
Where they most breed and haunt, I have observed
The air is delicate.
(Versiune originală)
La întoarcerea acasă, m-am dus să inspectez vizual cuibul familiei mele de lăstuni, de care uitasem. Se vedeau fire de iarbă scoase în afara cuibului, dovadă că nişte intruşi îl ocupaseră. Imediat am improvizat o scară din două scaune şi o bucată de scândură şi am scos paiele şi tot ce era adus în cuib de către vrăbii, eliberând cuibul pentru familia mea de lăstunaşi. Cine ştie, poate că au sosit şi ei sau o pereche dintre puii lor, odată cu stolurile ce zburătăceau deasupra blocurilor şi îşi caută vechiul cuib.
Mai aveam în zonă şi o pereche de guguștiuci (noi le mai spunem şi turturele după turuitul lor) ce se cuibăriseră într-un oţetar, crescut lângă blocul de vis-a-vis, chiar sub fereastra prietenului meu, pescar şi el ca şi mine, numai că fiind cu patru ani mai vârstnic, el a abandonat pescuitul pe mare din barcă, mulţumindu-se cu cel de pe mal.
Zilnic pentru guguştiuci avea grijă să pună mâncare şi apă pe pervazul ferestrei, iar aceştia dis de dimineaţă îşi făceau prezenţa în dreptul ferestrei gângurind, căutându-şi porţia de hrană. Nu am ştiut niciodată unde îşi aveau de fapt cuibul ferit de mârşăvia pisicilor.
Mâţele din zonă se urcau pe furiş în oţetar să-i prindă, dar în cei doi-trei ani de când ei gânguresc în pomul respectiv, sau în migdalii de alături, o singură dată am văzut fulgi de guguştiuc prin zonă. Poate a fost vreun pui care nu a ştiut să se ferească de viclenia felinelor.
În nucul de sub fereastra mea se aud tot mai des două coţofene făcând gălăgie, dar nu s-au stabilit în copac de frica mâţelor care le dădeau şi lor târcoale. Pisicile obişnuiesc să se urce prin nuc pe acoperişul balconului meu construit la parter, în afara blocului şi să mănânce ce le aruncă vecinii de la etajele superioare. Bănuiesc, că de aceste resturi intrate în putrefacţie, după ce mâţele se săturau, au fost atrase şi coţofenele, păsări considerate în general necrofage.
Intrând în casă, gândurile mi-au pornit în călătorie spre un alt lăstun drag mie, cunoscut în primăvara acestui an. Întâlnirea cu ea pe meleaguri moldave, pline de istorie şi de cultură străveche românească încă din cele mai îndepărtate vremuri, m-a răscolit şi m-au determinat să dau altă dimensiune restului de viaţă ce mi-a mai rămas.
Întotdeauna căutam din romanele mele să dau chip eroinelor aşa cum îmi doream eu să fie, cea de care viaţa ar fi putut să mă lege cu străşnicie şi de ce nu, pentru veşnicie, dar niciodată nu m-am gândit că acest lucru ar putea fi posibil.
Primisem invitaţia de a participa la o întrunire literară într-un oraş îndepărtat de malul mării şi referitor la această oportunitate de a fi prezent la deosebitul eveniment, purtasem o discuţie amicală cu cineva din localitatea respectivă, ca să mă găzduiască pentru o zi, două, cât va dura întrunirea, lucru acceptat cu amabilitate. Numai că impactul întâlnirii de pe peronul gării a schimbat cursul normal al vieţii mele precum un acar macazul şinelor de cale ferată, curs ce intrase pe un ascendent de liniştire sufletească, după un nou şoc petrecut cu un an în urmă.
O prezenţă diafană, de o eleganţă sobră, într-un pardesiu negru croit parcă după formele sale corporale, un trup drept, zvelt, cu un mijlocel de fetişcană, o pălărie din fetru de culoare neagră, ce-i acopereau pletele ondulate, vopsite în culoarea mahonului, cu scânteieri strălucitoare ale firelor ce se lăsau maiestuos peste umerii drepţi şi strânşi de o eşarfă gen şal, cu desene orientale multicolore unde predomina negrul şi griul, se prezentă la uşa vagonului meu, în timp ce coboram cu greutate, micul geamantan folosit în voiajele scurte şi geanta plină de cărţile necesare lansării a doua zi la evenimentul amintit, a ultimului meu roman „Parfum de orhidee”.
La vederea sa, picioarele mi s-au înmuiat, am rămas fără de glas, nu ştiam ce să mai spun, în timp ce doi ochi căprui mă sfredeleau cu interes. Inima-mi dădea năvală să-mi iasă din piept de atâta surprindere. De obicei persoanele de sex feminin de pe internet nu-şi postează la avatar fotografiile actualizate, ci pe unele care să le avantajeze cât mai mult, cu mai puţini ani ca vârstă, fără să-şi dea seama că aceste trucuri nu-l mint numai pe cel ce-o priveşte, ci mai mult pe ea însăşi. Cel care i-ar cădea în plasa micii sale şotii, obişnuindu-se cu acea imagine din fotografie, la vederea realităţii, dezamăgirea i-ar fi prea mare, pentru a mai dori continuarea relaţiei, ştiind că a fost minţit. Ce încredere să mai ai în acea persoană, care îşi ascunde identitatea pentru a-şi crea un avantaj în detrimentul tău?
Mă aşteptam la ceva, care să nu corespundă cu ce aveam în faţa mea. La o persoană durdulie, bondoacă, sau cine ştie, poate chiar înaltă, dar nu după gustul şi speranţele mele. De fapt era o întâlnire amicală, fără de nicio intenţie sau conotaţie sentimentală din partea amândurora. Asta nu şi în subconştient, fiind amândoi singuri şi fără nici o obligaţie.
- Sărut mâna, doamnă. Eu sunt cel aşteptat? încerc eu o introducere care să mă salveze, de la uimirea ce mă cuprinsese, la vederea sa.
-Nu sunteţi persoana, care a venit pentru întrunirea de la...?
- Ba da, eu sunt... cel venit de la malul mării.
- Atunci, bine aţi venit în oraşul meu de reşedinţă. Să vă ajut la bagaj? mai spuse ea amabilă aplecându-se să ia geamantanul.
- Nu, nu, lăsaţi-mi mie grijile, mă descurc eu cu ele. Iau geanta pe umăr şi geamantanul în mână şi gata. Mă scuzaţi că nu am venit cu un buchet de flori, dar în atâtea ore de mers cu trenul, nu ar fi ajuns prea vesele aici după o noapte întreagă de călătorie. Voi găsi eu o florărie deschisă, să-mi repar impoliteţea.
- Staţi liniştit. Nu-i nicio problemă, îmi aprobă ea cu eleganţă scuza pe un ton cald şi împăciuitor în glas. Haideţi să mergem la tramvai.
Ieşind din gară, o construcţie cu o arhitectură deosebită şi cu o vechime considerabilă, după cum am aflat mai târziu şi aşa cum am relatat, încărcat cu cele două bagaje, în câteva minute eram pasagerii unui tramvai, în care mă mai urcasem o singură dată, la puţini ani după nemilosul cutremur din 1977, care a curmat multe vieţi nevinovate. Nu puteam, să-mi dau seama după atâţia ani, dacă era acelaşi tip vechi de tramvai, sau unul modernizat.
Primirea în casa sa, un apartament cu două camere dintr-un cartier cu blocuri înalte şi alei străjuite de copaci bătrâni şi rămuroşi, mai puţin de grădiniţe cu flori, a fost una de rafinament, bun gust şi eleganţă.
Nu am văzut flori prin grădiniţele de bloc, pentru că de fapt era începutul primei luni a primăverii, luna ghioceilor şi al narciselor, care încă nu-şi făcuseră apariţia, sau din cauza emoţiilor ce mă copleşiseră, nu le-am observat.
Faţă de răcoarea primăvăratică de afară şi ceaţa ce m-a urmărit în ultima parte a drumului, apartamentul era călduros şi elegant mobilat, însă un aspect ce nu puteai să nu-l observi odată pătruns în el, era mâna harnică şi grijulie ca totul să fie perfect de curat şi la locul său. Da, în el locuia o doamnă în adevăratul sens al cuvântului şi această calitate nu i-o dădeau doar cele două licenţe universitare luate, ci modul său de a fi şi pretenţiile standardului de viaţă propus să-l urmeze.
Încă mă simţeam stingherit, chiar dacă oboseala celor douăzeci de ore fără de odihnă, provocate de grija drumului şi mai ales de întâlnirea cu necunoscutul şi neprevăzutul, mi-a răpit somnul şi din noaptea premergătoare urcării în tren.
Micul dejun a fost unul regal, de un rafinament aparte, lucruri la care nu aveam cum să mă gândesc, înainte de a pleca la drum. Au urmat apoi câteva ore bune de somn pentru refacerea organismului şi o după amiază de recunoaşterea oraşului, cu ce are el mai interesant. Ne-am retras devreme acasă, ştiind că a doua zi la ora opt are loc evenimentul pentru care am făcut cu trenul douăsprezece ore şi acei peste cinci sute treizeci de kilometri.
A doua zi, a fost una de bun augur pentru mine, aş putea spune chiar una de succes în domeniul scrisului, romanul bucurându-se de prezentarea unui ilustru critic de artă, profesor universitar doctor din oraşul respectiv şi a unei binecunoscute colege de breaslă din zona moldavă, care tocmai în acea zi primea medalia Meritul cultural pentru activitatea depusă şi pentru cărţile scrise.
Două suflete aflate în suferinţă şi singurătate, s-au întâlnit pe cărări de parc cu rezonanţe poetice şi de istorie a culturii româneşti şi nu le-a trebuit mult să se placă şi să se apropie unul de celălalt. Vibraţiile şi magnetismul energetic al celor două suflete se aflau la o intensitate maximă şi nimic nu le-au mai putut opri de a se intersecta, de a se uni şi a forma un cuplu, ce se vrea nins de negura vremurilor viitoare, într-o linişte sufleteasca deplină, când se află împreună şi de un zbucium continuu, atunci când fără să vrea sunt departe unul de celălalt, dar mereu aproape, prin legăturile indestructibile ale sentimentelor create.
Cum primăvara, fiecare om aşteaptă să sosească stolul de rândunele şi de lăstuni să confirme că iarna de acum este departe, un episod deja consumat, aşa şi eu aşteptam că apară un Lăstunaş care să-mi readucă o nouă primăvară sufletească, chiar dacă primăverile din părul meu cărunt, sau înmulţit nespus de mult şi iată că lăstunul a sosit atunci, când nicio speranţa nu mai exista a fi posibilă sosirea lui. Aşa că s-a adeverit proverbul românesc precum că: Speranţa moare ultima.
Scris de Virgil Stan
-->
Comentarii
Călători clandestini
(din volumul PUNȚI PESTE VREMURI)
Lampa cu petrol atârnată de cuiul bătut în peretele casei lângă capul patului în care dormeau părinţii, ardea cu flacără mică, afumând sticla. Eu în patul alăturat mă prefăceam că dorm, ca să pot asculta discuţia lor. Mi s-a părut, că pun ceva la cale şi că se fereau de mine. Aşa credeam eu, în mintea mea de copil. Nu aveam mai mult de nouă-zece ani în acea vreme. Ei şuşoteau că aşa erau învăţaţi ţăranii să vorbească, când intrau în pat, pe şoptite. Vorbele lor le desluşeam destul de greu.
Mi-am adus aminte, din cele auzite, că în timpul zilei când mă jucam cu cercul prin curte cu vecinul meu Petrică, mai mic cu un an decât mine, l-am văzut pe tata tot cărând în braţe saci din pânză de cânepă ţesută de mama la război, spre magazia unde ţineau bucatele (cerealele).
Nu ştiam ce are de gând să facă şi nici nu am dat importanţă la ce făcea el prin magazie, fiind preocupat să nu-mi cadă cumva cercul din sârma folosită la conducerea lui prin toată curtea, dacă nu ne chema să ţinem de gura sacului eu pe o parte, Petrică de cealaltă, cât el turna cu baniţa în sac grâul luat din hambar. A încărcat câţiva saci cu grâu şi alţi saci cu orz şi cu porumb şi i-a apropiat de uşa magaziei, după ce i-a legat la gură cu o sfoară groasă din câlţi de cânepă împletită de bunica pe vârtelniţă .
Tata cultiva câţiva zeci de metri pătraţi cu cânepă şi alţii cu in pentru nevoile gospodăreşti. Când plantele ajungeau la maturitate le tăia cu secera, le lega în snopi şi apoi băga snopii în apa lacului din marginea comunei la topit, adică la putrezirea părţilor lemnoase.
După vreo două săptămâni aducea acasă snopii aflaţi în putrezire şi începea prelucrarea lor prin meliţare, adică prin trecerea printr-un dispozitiv format din două scânduri bătute la capetele a doi ţăruşi înfipţi adânc în pământ să nu se mişte, printre care intra o altă scândură care rupea tulpinile aşezate pe meliţă, până partea lemnoasă se sfărâma şi se scutura, rămânând doar fibra. Atunci intra în acţiune bunica, mama tatălui, sau mama, care treceau fuiorul printr-un alt dispozitiv format din multe cuie lungi şi ascuţite, bătute unul lângă celălalt la înălţime egală într-o bucată de dulap, care scămoşa fuiorul.
Am văzut mai târziu aşa ceva, când am fost la un circ ambulant, dar dulapul era mai mare şi mai lung şi se aşeza un fachir cu spatele pe cuiele ascuţite.
Femeile spuneau că dărăcesc fuiorul. Urma torsul şi ţesutul iarna la război, când nu aveau prea multe activităţi prin curte. Din pânza din cânepă realizată, mama sau bunica coseau saci, iar din pânza din in făceau ştergare sau material pentru cămăşi obişnuite, sau de noapte. Pe cele de noapte coseau cu fir de arnici diferite desene florale, ca să fie cât mai frumoase, iar la gât ataşau şnururi cu ciucurei coloraţi la capete.
Cum spuneam, mă prefăceam că dorm să văd ce pun la cale ăi bătrâni. Aşa le spuneam noi copii, cu toate că tata nu depăşea cincizeci de ani şi mama patruzeci şi cinci.
- La ce oră zici că pleci? îl întrebă în şoaptă mama pe tata stând în pat mai mult pe întuneric, pregătiţi pentru culcare, lampa fiind cum ziceam cu fitilul doar pâlpâind să nu se stingă.
- Păi zic, să fiu plecat pe la vreo două. Până ajung cu căruţa la Constanţa, durează drumul cel puţin patru ore şi ceva. Sunt peste treizeci şi cinci de kilometri.
- Crezi că ai să reuşeşti să obţii un preţ bun? Să nu baţi drumul de pomană! Avem noi nevoie de bani, dar nici pe degeaba să ne dăm agoniseala de un an, nu putem. Ştii că a venit iar Ionel Beleaua - preceptorul, să ne amintească că nu am plătit dările la primărie! De fapt, pe Beleaua îl chema Ionel Şerban, dar lumea îi spuneau Beleaua că îl considera o mare belea pe capul omului cu adunatul dărilor către Stat, din ce în ce mai împovărătoare.
- Dă-l în ceara mă-sii, că-i vom plăti. De-aia merg tocmai la Constanţa. Sper să vând ceva şi la un preţ mai bun. Poate merge mai bine ca la obor la Mangalia. Ai văzut şi tu. Ţiganii samsari vor să-ţi ia munca mai pe degeaba dar își vând tinichelele lor, cât nu face. Numai să te păcălească, fi-le-ar mama lor a dracului de borâturi, spuse tata cu obidă.
În mintea mea s-a înfiripat imediat dorul de aventură.
- „Ce-ar fi să merg şi eu la Constanţa? Nu am fost niciodată, aşa că am să mă strecor din pat, fără să observe părinţii preocupaţi cu pregătirile plecării, mă voi îmbrăca şi ţuşti peste gard să mă atârn de inima căruţei în spate până voi ieşi din sat”, îmi facui eu imediat planul aventurii vieţii mele.
Odată gata programul stabilit am şi adormit, dar aveam un somn ca al iepurilor,ca la primul zgomot, să mă pot trezi.
Cum am simţit mişcare prin cameră şi pe ăi bătrâni părăsind odaia, cum şi eu o zbughii din pat. Am căutat repede, în lada de zestre a mamei, unde ţinea hainele ceva mai acătării , hainele pe care le îmbrăcam de obicei, când mergeam la biserică, că de, ajungeam la oraş şi cu ele la subţioară, pe uşa din faţa casei, m-am ascuns sub trandafiri. Aveam eu un loc, unde mă piteam în Săptămâna Mare a Paştelui, să-mi mănânc ouăle vopsite de mama. Imediat cum umplea copaia pentru frământat aluatul de pâine, sau coşul din nuiele de alun, cu ouă de toate culorile, cum dădeam iama prin ele, când nu era atentă la năzdrăvăniile mele şi sbughio sub tufa de trandafiri, unde nu mă putea vedea nimeni. Doar nu era să aştept încă două - trei zile până venea Paştele, ca să-mi astâmpăr pofta de ouă roşii.
Odată ieşit afară din casă, îmi zării părinţii în lumina lunii, cum în liniştea nopţii, cărau sacii de la magazie la căruţă şi îi încărcau în aceasta. Din când în când, câte un câine buimac spărgea acea tăcere tainică a nopţii cu lătratul lui răguşit.
Caii erau înhămaţi la căruţă şi fornăiau scoţând aburi pe nări în răcoarea dimineţii. Cum m-am îmbrăcat, m-am şi ascuns după cuptor să nu mă simtă careva dintre ei şi imediat ce tata a ieşit cu căruţa pe poartă, iar mama a închis-o la loc, intrând în casă, pe aci ţi-e drumul, ţuşti peste gardul de piatră şi direct pe lemnul din spatele căruţei care făceau legătura între roţile din faţă şi cele din spate.
Zdruncinăturile pe glodul uliţei desfundate, nu prea îmi conveneau, dar nu aveam ce face, dacă doream să văd oraşul. Din când în când, din cauză că mă durea fundul de la lemnul noduros, mai mergeam pe jos când caii erau la pas. La un moment dat, văd că se zăreşte o mogâldeaţă mişunând în urma noastră. Am bănuit că este un câine şi cât pe aci să sar în căruţă, de frica câinelui şi astfel să-mi deconspir prezenţa. Am văzut că mogâldeaţa se gudura la picioarele mele şi imediat am înţeles, că de fapt era Braica, căţeaua familiei, care şi ea s-a luat după căruţă ca şi mine, fără acordul stăpânului. Circulam amândoi clandestin în spatele atelajului încărcat.
Peste puţin timp am depăşit perimetrul comunei şi cum am ieşit la drum de câmp, tata a dat bice cailor să meargă la trap. Drumul era uşor în pantă, cobora spre lacul de la marginea comunei, acolo unde topea tata cânepa şi inul. Eu mai departe mă ţineam cu mânuţele prinse de fundătoarea căruţei să nu cad de pe locul meu incomod. Braica şi ea alerga în spatele meu legănându-şi coada veselă nevoie mare. Ne apropiam de satul Moşneni, la şase kilometri de comuna noastră, când a ieşit luna dintre nori şi tata a observat că nu este singur pornit la drum, ci însoţit şi de căţeluşă.
A oprit căruţa, s-a dat jos şi cu biciul a încercat să alunge animalul, să-l întoarcă din drum, dar de unde. Căţeaua se îndepărta câţiva metri şi se oprea privindu-l cu ochii ei mari şi întrebători. Când tata se întorcea spre căruţă revenea şi ea în apropiere. Aşa m-a descoperit şi pe mine ascuns lângă cai, tremurând în frigul dimineţii răcoroase a sfârşitului de septembrie.
Numai o asemenea surpriză nu şi-ar fi dorit. Înapoi nu avea cum să se mai întoarcă. Mi-a tras câteva la fund şi alte scatoalce după ceafă, plus înjurăturile de rigoare şi m-a luat de o mână şi de un picior şi m-a aruncat ca pe un balot în căruţă, peste sacii cu bucate. Atunci nu a mai spus nimic nici căţeluşei. A înţeles că de fapt căţeluşa, o maidaneză de talie mică, bălţată cu alb şi negru, cu urechile clăpăuge şi picioarele scurte, s-a luat mai mult după mine, decât după atelaj. M-a acoperit cu o haină de a sa şi tot înjurând pe înfundate, a dat bice cailor plini de năduşeală din cauza greutăţii trase şi a efortului depus.
Ajunşi la grădinile de la Zarguzon, în apropierea oraşului Techirghiol, tata a tras caii la fântâna cu cumpănă şi i-a adăpat, lăsându-i să se mai odihnească vreo jumătate de ceas. Tot mai erau vreo douăzeci de kilometri până la Obor.
Dimineaţa, când zorile au început să mijească de ziuă, m-am trezit şi eu din somnul ce m-a furat în hurducăiala căruţei. La ferestrele caselor pe lângă care treceam, a început să se aprindă becurile. Aici nu mai era ca la ţară, iluminarea cu lampa cu petrol şi fitil din bumbac. Prin curţi se auzeau câinii lătrând, simţind prezenţa căţelei noastre, care s-a vârât cu coada între picioare sub căruţă mergând în ritmul cailor.
Când am ajuns la Obor, care se afla în centrul Constanţei, se luminase bine. Tata s-a orientat şi a tras atelajul pe o stradă, unde mai erau şi alţi ţărani veniţi cu cereale sau alte produse agricole spre vânzare. A deshămat caii, i-a frecat bine cu un şomoiog de fân, i-a acoperit cu saci goi pentru a nu face aprindere la plămâni, din cauză că erau uzi de transpiraţie şi apoi a pus zăblăul cu grăunţe în capătul oiştiei să mănânce până v-a reuşi el să vândă ceva din sacii plini.
Din vârful căruţei unde eram eu cocoţat se vedeau tiribombele viu colorate, aşteptându-şi clienţii. Mai erau şi tot felul de corturi având pânza colorată în culori stridente, reprezentând scene de lupte tătăreşti, femei cu şerpi atârnaţi de gât şi multe desene de acest gen, unul mai grotesc decât altul. Undeva pe o construcţie metalică cilindrică înaltă de vreo cinci - şase metri şi cu o platformă în jurul ei la partea superioară, exista la intrare o reclamă mare pe care scria ZIDUL MORŢII având desenat un motociclist cum se urca pe pereţii metalici.
Era o dimineaţă răcoroasă, dar cu cer senin în Constanţa, gălăgie, misiţi care tot cercetau preţul la cereale, gură cască şi multă lume cu sau fără treabă prin obor. Era duminică, zi de târg şi mulţi sosiră din toată regiunea. Tata mi-a spus pe un ton fără echivoc.
- Tu-ţi ceara mă-tii, poate dispari de aici, să te mai caut şi prin furnicarul ăsta de lume.
Eu eram cu ochii numai pe tiribombe şi pe intrarea de la "Zidul morţii" unde se auzea o motocicletă turată de scotea un fum şi un zgomot de ziceai, că nu-i numai una, ci câteva. Curioşii după ce plăteau biletul de trei lei cât scria pe pancartă, se înghesuiau pe marginea zidului de tablă. Curiozitatea mea nu avea margini. Cum să fac, să văd şi eu, ce se întâmplă în interiorul cilindrului din tablă de aplaudau aşa de tare spectatorii?
Nu aveam curajul să-i spun tatălui meu că m-aş duce şi eu să văd ce-i acolo. Soarele era urcat la vreo doua suliţe, cum o tot auzeam pe mama că zice, când o întrebai cât este ora şi a început să dogorească. Fiind prea cald acum după frigul de dimineaţă, am luat un sac gol şi l-am întins lângă căţeluşă sub căruţă unde m-am cuibărit şi eu. La un moment dat am adormit. M-a trezit tata, care mă invita la masă. În afara pâinii şi a bucăţii de brânză de oaie din traistă, s-a dus şi a cumpărat şi zece mici de la un grătar, plus o halbă cu bere pentru el şi o cană cu bragă pentru mine. Mă gândeam, că dacă tata face o asemenea risipă, înseamnă că a vândut ceva din cereale. Când m-am uitat în căruţă, erau vânduţi mai mult de jumătate dintre saci.
Cum am fost martor la discuţia dintre părinţi cu o noapte în urmă, am îngăimat şi eu o întrebare nevinovată:
- Ai vândut bine, tăticule?
- Cât să-i plătim lui Beleaua am luat, dar ne mai trebuiesc bani şi pentru alte cheltuieli. Poate vând şi restul.
- Tată, te rog, mă laşi şi pe mine să mă dau în tiribombă? Nu m-am mai dat, de când se monta aproape de Paşte scrânciobul la Turtoi, de-l învârteau cu calul şi dădeai un ou pe tură, sau un leu.
- Tu-ţi ceara mătii, poate te rătăceşti şi nu mai ştii să vii înapoi. Şi aşa cred, că o găsesc pe mă-ta moartă de inimă, când o vedea că nici tu şi nici căţeaua nu sunteţi acasă. Sper să bănuiască, că ai plecat după mine.
- Nu mă rătăcesc tăticule, că se vede "Zidul morţii" şi ştiu unde este căruţa noastră.
- Bine, ia un leu şi ai grijă ce faci, poate cazi din leagăn, să mai am şi alte probleme cu tine, că nu mi-ai făcut astăzi destule.
- Nu cad, că m-am mai dat şi eram mai mic.
- Ai grijă că de nu, pun joarda pe curul tău de nu te mai scapă nimeni din mâna mea, cât sunt de pornit pe tine.
Cum am primit leul, pe aci ţi-e drumul, direct la leagănele care se învârteau de zor. Norocul meu că preţul era doar cincizeci de bani, deci puteam să mă dau şi în barcă, un leagăn sub formă de barcă agăţată de o bară metalică şi-ţi făceai singur avânt.
Cum am terminat cele două ture şi banii, am fugit direct la zidul morţii, să mă strecor printre spectatori şi să văd ce se întâmplă aşa de interesant în interiorul cilindrului metalic.
Văzând un cetăţean mai vârstnic l-am rugat să mă bage şi pe mine. Pe pasarelă era un afiş pe care scria: “Copii până în 7 ani însoţiţi de părinţi - intrarea gratuită”.
- Nene, mă iei şi pe mine?
- Dar cu cine eşti măi prichiciule aici? mă luă el la întrebări pe un ton mai răţoit.
- Cu tata, dar a rămas la căruţă.
- Păi nu ai mai mult de 7 ani? mă descusu el înainte.
- Nu, sunt doar clasa întâi. Nu vedeţi, că sunt mărunt? minţii eu cu seninătate, cu toate că eram clasa a treia. Eram foarte mic de statură pentru vârsta aceea.
- Bine, dar să nu pleci de lângă mine, mă atenţionă el cu severitate în glas.
- Nu plec, nene.
Am ajuns la intrarea cilindrului de unde zgomotul făcut de motocicleta turată era asurzitor şi fumul îţi tăia respiraţia din cauza mirosului puternic de benzină şi ulei. Instalaţi sus pe podina din jurul cilindrului metalic, am văzut o motocicletă normală fără aripi de protecţie şi un motociclist echipat într-un costum, cum nu am mai văzut pe la ţară, cu cască pe cap şi ochelari mari din plastic pe ochi.
Pasarela era plină de curioşi, printre care se mai zăreau şi alte capete de ţânci ca mine. Bărbatul echipat aşa de caraghios cum mi se părea mie, s-a urcat în şeaua motocicletei sale şi cu motorul turat începu să se învârtească în jurul cilindrului metalic, când la un moment dat s-a urcat cu motocicleta pe perete şi a început să se învârtească cu viteză în jurul cilindrului. M-am speriat aşa de tare, de era să o tai la fugă, nu cumva să iasă din cilindru şi să mă accidenteze. Nu s-a întâmplat aşa. După câteva ture, aproape de vârful cilindrului la mai puţin uneori de un metru de marginea cilindrului, a început să coboare tot învârtindu-se pe pereţii metalici, până a ajuns la bază, unde a şi oprit în aplauzele asistenţei înmărmurite de teamă şi uimire. Totul nu cred că a durat mai mult de cinci-şase minute.
Abia aşteptam să ajung la căruţă să-i povestesc tatălui meu ce am văzut. Bineînţeles că iar m-am lipit de câteva înjurături şi una după ceafă, că nu l-am ascultat dar ce mai conta? Am văzut zidul morţii şi aveam ce să povestesc prietenilor mei de joacă.
Tata terminase de vândut sacii cu cereale, cumpărase vreo doi-trei bolovani mari de sare pentru oi şi vaci şi alte cumpărături necesare în casă, după indicaţiile mamei.
Urcaţi în căruţa acum goală, caii mergeau parcă mai veseli. Erau mâncaţi şi bine odihniţi ca şi noi de fapt. Când am ajuns prin cartierul abatorului, o haită de câini s-a luat după Braica noastră şi aceasta speriată s-a repezit în fugă pe o stradă lăturalnică din apropiere, îndepărtându-se de căruţă. Oricât a încercat tata să o readucă, aceasta nu a mai apărut, aşa că am plecat fără ea spre casă. Eu plângeam de zor şi tot mă uitam să-mi văd căţeluşa revenind în spatele căruţei. Nu s-a mai întors. Seara am ajuns târziu şi noi acasă. Când m-a văzut mama în căruţă lângă tata, s-a făcut că nu-i supărată dar cum am coborât şi am venit voios la ea, să-i povestesc ce am văzut la obor, m-a luat de o mână şi cu o joardă găsită prin apropiere, m-a luat la încins de urlam ca din gură de şarpe de durere. O asemenea bătaie nu am mai mâncat până atunci şi nici după aceea. Mi-a rămas bine întipărită în minte. Poate dacă nu mă bătea aşa de tare, nici nu-mi mai aminteam acum, de prima mea plimbare clandestină la oraş. Nu ştiu ce o fi fost în sufletul ei stând atâtea ore în incertitudine, neştiind când şi unde am dispărut. Braica s-a întors acasă după vreo săptămână, flămândă şi jerpelită, ca un câine de pripas, dar după câteva zile fiind bine hrănită şi îngrijită şi-a revenit. Aceasta a fost prima mea aventură când am plecat într-o plimbare clandestină la oraş.