la cină cu nichita
am mâncat aseară cu nichita
la cina cea de taină a cuvintelor,
el stătea într-un picior
și cânta din necuvinte,
era tot ca înainte,
înghițea silabele pe nerăsuflate
cu usturoi, cu fripturi și alte bucate,
mi-a dat și mie un os dintr-o vocală
să mă lecui de viața patriarhală,
avea un ochi în frunte
și unul la picior,
plângea săracul de dor,
dorul lui cel mioritic
de iubire, de natură
și de orice creatură.
behăia printre silabe
și mergea în patru labe,
băuse o cramă de consoane,
și striga după mie: golaneee!
îi era foame de tauri, de ghindă,
de piscuri, de râuri,
trăgea clopotul lunii în cer,
să audă orice temnicer,
spânzura păsările de vânt,
și le-nșira pe-o sfoară de cuvânt.
visa să fugă în hiperboreia,
cu cărți în cuneiforme,
îmbrăcat în uniforme
de jandarm provincial,
în ținutul glacial.
visa coloane de pulpe
din femei în piei de vulpe
și se certa cu verlaine,
pentr-un blestemat catren.
din când în când și mai iubea
pe-o pajiște de peruzea
femeia lui era de ceară
căzută din țară barbară.
timp de toamnă-n derizoriu,
frunze, zdențe zburătoare,
și secundele gravide
născând tainic câte-o floare.
amintire spânzurată de gâtlej
ca un proscris,
tu, nichita, scriitorul,
de ce,nene, n-ai mai scris?
te-ai ascuns ca și bandiții
prin bordeie de morminte,
ai luat cărțile cu tine
ca să nu te ținem minte.
osul tău sculptat în piatră
ștampilat cu sângele,
l-am pus cărămizi de vatră,
doamne-ajută, plânge-le!
duminică, 5 august 2012
-->
Comentarii