Ecuaţie imperfectă
de Lucretia Ionescu Buiciuc
Ai greşit ecuaţia, îmi spune o prietenă, era atât de simplu
să aduci la numitor comun, întâi scăderea, apoi adunarea
şi rezultatul trebuia să fie plus unu.
Scăderea? Ce-ar fi trebuit să scad din potopul de frunze lăsat spre apus,
din grămada de stele ce mi-au colorat degetele şi sufletul în cenuşiu-amar?
Prietena mă priveşte îngăduitoare:
scazi tot ce este inutil: vise, speranţe, doruri,
rezultatul îl aduni cu lacrimi, dezamăgiri, tristeţe,
Ai grijă! Ridică la pătrat sufletul şi să scoţi rădăcina iubirii din inimă,
nu poţi trişa! Viaţa este un calcul matematic.
Reiau ecuaţia, formulele lunecau, anevoie, pe timp,
adunam şi scădeam, ridicam la pătrătat, dar rezultatul era mereu zero.
Lacrimile, dezamăgirile, tristeţea deveniseră un tot
pe care nu-l puteam aduna cu speranţele împrăştiate pe foia pătată a vieţii,
se furişau printre numere, se acopereau cu doruri bolnave,
păcălindu-mi aşteptările ce ajunseseră aproape de rădăcina inimii.
Unde-am greşit? Unde-am greşit?
N-am putut extrage rădăcina iubirii, prea adâncă, prea mare pentru o viaţă de om,
sufletul devenise imens, copia lui se tupilase la marginea orei
acoperită şi ea de duiumul de stele din noaptea de azi.
-->
Comentarii