Când ochiu-mi suie dealul şi talpa vieţii zace,
ca scoica dezlipită de carnea sa la mal,
din văile tăcerii, se-nfing în mine ace
şi mă azvâr în lama celui mai dur pumnal.
Să nu prind răsărit, nici pasul vindecării,
cu visele pe frunte, albastru să mi-ajungă.
Puhoaie de ecouri, la marginea uitării,
duc gândul meu prea plin de o tăcere lungă.
Sărac, dar visător...mă risipesc secunde.
Făptura-ngenuncheată din vina unui nor,
ca bruma-ngălbenită sunt omul care-ntinde,
sudoarea cărnii sale, în salt topit de dor.
-->
Comentarii