Stillo era încântat să se folosească de ochii umani. În timp ce-și împingea căruciorul pe culoar, își tot rotea capul, ba la dreapta, ba la stânga, și savura roșul aprins al cutiilor cu pastă de roșii, sau portocaliul celor cu cereale: Ce distracție!
− Scuzați-mă, domnule!
Se uită înapoi, o tânără femeie încerca să treacă cu căruciorul. Scană atent fața ei îngustă și decise că ea era enervată. A tras căruțul mai în lateral: Îmi pare rău, spuse, bucurându-se de jocul vibrațiilor din gât.
După ce femeia a trecut și-a întors capul și a returnat zâmbetul profesional adoptat de Stillo. El a considerat răspunsul ei ca o dovadă că, în ciuda faptului de a fi un novice, se descurca bine la acest joc. Și-a reamintit modul în care unii jucători i-au luat în râs cercetările sale îndelungate asupra obiceiurilor celor de pe Terra. Experiența este cheia, îi spunea Trillo, arătându-i trofeele cucerite. Dar o să le-arate el.
Cotind spre următorul raion, a observat un semn: Alien Gamers nu sunt bine veniți! Auzise el că, după atât de multe concursuri, oamenii s-au prins de șmecherie. Totuși, semnul l-a enervat. Dacă el ar face, sau ar spune ceva ciudat, poliția ar încerca să-l prindă și apoi ar urma umilitoarea extrădare, condamnarea de acasă, cu interdicția de a-și mai părăsi planeta pentru 10 cicluri.
Punând un pepene în cărucior, se scutură de griji. Au fost provocări, da, dar care au făcut jocul mai interesant. În plus, poliția nu ar avea șansa să-i testeze ADN-ul. Ar putea dispărea într-o sclipire, să se întoarcă acasă, să fie umilit de ceilalți gameri, dar în siguranță.
A explorat fiecare culoar, încărcând căruciorul. Mai multe produse vor însemna mai multe puncte bonus, prin utilizarea cardului său de credit, un fals de care era mândru și sigur că va trece de orice control al pământenilor.
S-a oprit în secția de lactate și a revizuit procedura: Casierița va scana produsele, iar el va scoate din portofel cardul. Apoi, după ce se va auzi un bip, se va apleca și va tasta mai ferit (obligatoriu asta) codul PIN, apoi va aștepta până la următorul bip și va lua înapoi cardul din mâna fetei de la ghișeu. Nimic mai simplu! Putea simți trofeul, bine apucat cu tentaculul drept.
Nerăbdător, simțindu-se mai aproape de victorie, Stillo a ales banda cea mai puțin ocupată. Când a venit rândul lui, și-a descărcat căruciorul pe banda rulantă.
− Hârtie sau plastic? îl întrebă casiera.
Ooh! Ce să-nsemne asta? În cercetările sale nu mai întâlnise o asemenea abordare. Femeia asta și argoul ei...
Stillo și-a deschis portofelul și a privit înăuntru: avea cardul și un teanc de bani. O șansă din două, gândi și i-a întins banii:
− Plastic, a spus el, pipăind banii.
S-a uitat la ochii îngustați ai femeii. Când o alarmă stridentă a explodat prin magazin, știu că a greșit. Experiența este cheia, păru să audă o voce batjocoritoare. Chiar dacă, mai nou, banii sunt din plastic, ei tot hârtie le spun! Și, înainte de a dispărea, Stillo a apucat să simtă o aprigă strângere de inimă.
De inimă umană.
***
-->
Comentarii