06. (proză scurtă, eseu)
~ ciclul Mărturii dintr-o zi de ianuarie ~
din volumul „Când lumea stă – Ianuarie ca suspendare afectivă”
Amurg de ianuarie
Ceața se lăsase nu ca un văl, ci ca o mare leneșă, un apă care îngloba pădurea. Pe drumul de pământ bătătorit, umed de topiturile de la amiază, pașii mei răsunau singurateci, zdraveni, făcând să trosnească scândurile înghețate de la margine. Nu era frigul tăios al nopții, ci o umezeală rece care pătrundea prin stratul de lână, atingând pielea cu degete fine și insinuante. Respirația îmi ieșea în nori albi, groși, care se disperau în aburul general al amurgului. Mergeam, iar copacii se iveau din ceață ca niște fantome neterminate, cu brațele lor negre și goale, doar pentru a se retrase imediat, înghițiți.
Mergeam către ea. Nu către persoană, ci către loc. Către cabana de lemn aflată la capătul acestui drum, unde o iarnă întreagă fusesem prizonier voluntar într-un experiment de iubire și autodistrugere. În geanta de pe umăr simțeau greutatea inutilă a unui singur obiect: o cheie mică și rece. Nu știam ce voi găsi. Sau mai bine zis, știam precis ce nu voi găsi: liniștea. Dar venisem pentru o dovadă materială, pentru un artefact, ca un arheolog al propriului dezastru.
Amurgul de ianuarie are o lumină care nu luminează, ci colorează. Un auriu pal, stingher, care se ține câteva minute pe cerul de plumb, înainte de a aluneca spre un albastru profund, aproape violet. În ceața aceasta, lumina se frângea în milioane de picături, creând o difuziune fantomatică. Fiecare pas era o înfrângere a tăcerii, o afirmație că mai existam. Simțeam cum căldura îmi crește sub haine, cum sudoarea se lipea de tricou, o căldură animalică și singuratică în contrast cu recele cosmic din jur. Îmi aminteam, atunci, de căldura ta. Nu ca o nostalgie dulce, ci ca o amintire fizică, un spasm al pielii goale care căuta contactul cu altă piele. Era prima invitație a fantomelor.
Și apoi, ea apăru. Nu progresiv, ci ca un apariție. O masă întunecată de lemn, cu acoperișul înclinat acoperit de un lichen verzui, cu un singur geam care prindea ultima dâră de lumină și o arunca înapoi, orbitor, ca un semnal. Cabana părea mai mică, mai strâmbă, ca și cum s-ar fi lăsat puțin pe o parte sub greutatea amintirilor noastre.
Am stat o clipă în față, respirând greu, aburul respirației amestecându-se cu ceața. Apoi am scos cheia. Contactul metalului rece cu broasca ruginită produse un scârțâit care tăie tăcerea ca un strigăt. Ușa cedă cu un geamăt, mișcând o ploaie de firicele de praf auriu în fâșia de lumină.
Mirosul mă lovi primul. Un amestec complex: lemn vechi și umed, ceară de albine de pe vechile scânduri, o urmă de fum rece din sobă, și, deasupra tuturor, ca o notă de sus, persistentă – un firicel de ylang-ylang. Parfumul tău exotic, pe care îl disprețuiam atunci pentru că era prea dulce, prea străin, prea tău. Îl inhalam acum cu o aviditate animalică, ca pe ultima emanație a pielii tale, suspendată încă în particule.
Intrai. Liniștea dinăuntru era mai adâncă, mai densă decât cea a pădurii. Era o liniște încărcată. Lumina slabă și diafană umplea încăperea, tăind obiectele în siluete cu contururi incerte. Totul era la locul lui, și totul părea străin. Sobă de teracotă, masa masivă, canapeaua cu saltea căzută. O cană de ceramică pe masă, cu fundul uscat într-un inel maro de ceai. Un roman deschis pe brațul canapelei, paginile ușor bombate de umezeală.
Primul meu gest nu a fost să caut. A fost să ating. Vârful degetului pe masa brută de stejar, urmărind un cerc lăsat de un pahar, acum doar o diferență de textură. Apoi palma întinsă pe spătarul scaunului pe care obișnuiai să stai, înfășurată în cercevele de fier. Metalul era atât de rece că durea, dar sub el simțeam căldura iluzorie a coapsei tale odinioară așezate acolo. Eram un orb care citea un braille al fantomelor.
Și apoi am văzut-o. Cămașa ta de noapte, de un mătase albastru închis, aruncată ca o piele vânată peste brațul canapelei. N-o purtasei în ultima noapte. O lăsasei acolo dimineața, înainte de cearta aceea finală, când te-ai îmbrăcat în grabă și ai părăsit cabana fără să te mai uiți înapoi. M-am apropiat. Ridicând-o, materialul a lunecat printre degete cu un șopot rece, dar în același timp păstra, în pliurile lui, conturul unui corp absent: rotunjimea umărului, strâmtoarea taliei. Am dus-o la față. Parfumul era acum mai puternic, amestecat cu mirosul tău de piele, sărat și cald – un amestec care mă lovea în stomac ca un pumn. Închizând ochii, am văzut-o pe tine, tocmai scoasă din ea, cu părul răvășit pe pernă, cu spatele arcuit în prima rază de soare care pătrundea pe fereastră. „Soră preaiubită,” șoptii în gând, repetând versul ca pe o descântece, „și crud călău.” Căci această cămașă era dovada amândurora: al îngrijirii intimității și al cruzimii abandonului.
Am continuat ritualul, mutat de un magnetism dureros. În baia îngustă, oglinda era acoperită de o peliculă cenușie. Cu marginea mânecii, am șters o pată circulară. În reflexia aceea tulbure, am văzut două siluete fantomatice – trupurile noastre în aburul unui duș luat împreună, în zilele în care apa caldă era o scuză pentru a ne atinge, a ne spăla unul pe altul, într-un joc lent și umed de curățare și profanare simultană. Atingerea palmelor pe spate, săpunul care luneca pe coaste, râsetele care răsunau îngroșate de plăci. Am pus palma pe oglinda rece, acoperind reflexia. Căldura degetelor a lăsat o amprentă trecătoare, care a început imediat să dispară.
Scopul meu oficial, obiectul pentru care venisem, devenise aproape o banalitate. Totuși, m-am îndreptat spre pat. Așternutul era neted, făcut cu îngrijire de mine în dimineața plecării tale, ca un act final de ordine sau de negare. În lumina care slăbea, avea culoarea sidefului pârguit. M-am aplecat. Și acolo era, strălucind palid pe cearșaful alb: brățara. O spirală subțire de argint, cu un mic ceas de buzunar prins ca un pandantiv – un ceas care nu mai mergea de ani buni, pe care îl purtai din capriciu. Ai scăpat-o în noaptea aceea, când mișcările noastre fuseseră mai bruște, mai disperate. Se învârtise sub pernă și rămăsese acolo, ca un os îngropat.
M-am așezat pe marginea patului și am luat-o. Argintul era o gheață care părea să ardă. O țineam în palmă închisă, și simțeam cum se încălzește lent, preluând temperatura sângelui meu, devenind o parte a mea. O parte a noastră. Ceasul, cu fața lui albă și cifrele negre, arăta ora trei și douăzeci. Nu știam dacă era dimineața sau după-amiaza. Timpul se oprise în acel cadran, fixând o clipă fără context, o clipă din lupta noastră cruntă de Iacov, în care nici unul nu fusese învingător, doar epuizați. „Ca Iacov intrai în luptă și am ieșit ca el de-asemeni,” murmurai, strângând metalul până când marginea ascuțită îmi săpa în carnea palmei. Durerea era clară, curată. O ofrandă.
Privind în jos, spre brățară strălucind în umbra mâinii mele, am înțeles că nu venisem aici să caut un obiect. Venisem să mărturisesc. Că fusesem mistuit. Că fusesem încins cu flăcări. Că rămăsesem cu o coroană de cenușă rece și cu un munte de amintiri pe piept. Și că, în ciuda tuturor, purtam încă strălucirea aceea fioroasă pe frunte. Era semnătura ta asupra mea.
În afară, ultima dantelă de lumină aurie se stinse. Cabina se cufundă într-un albastru aproape negru, lila adânc. Nu aprinsei lumânări. Întunericul era mai sincer. Mă așezai pe podea, lângă sobă, cu spatele rezemat de cărămida caldă, acum rece. În mâna strânsă, brățara continua să ardă cu propria ei căldură împrumutată.
Și atunci, în întuneric, lupta se redeșteptă, nu ca o amintire, ci ca o stare prezentă. Nu era vorba despre tine, ci despre noi. Despre ce făcuserăm unul altuia. „Mi-ai pus pe piept o stâncă, mi-apăsași pe el un munte,” recitai în gând, și pieptul îmi deveni greu, respirația scurtă, ca și cum într-adevăr un munte ar fi fost așezat acolo. Dar versul următor veni ca un antidot: „Dar mi-ai dat și-a ta putere spre a nu fi de el strivit.” Puterea aceea nu era a ta. Era a noastră. Era rezistența care se năștea din presiune, duritatea care se forma în focul certurilor noastre. Certuri care nu erau schimburi de cuvinte, ci schimburi de trupuri, de priviri, de tăceri prea groase. Ne încinsesem cu flăcări care nu luminau, ci ardeau tot ce era de prisos, lăsând doar o esență dură, carbonizată, strălucitoare.
Lumina unui far de mașină, probabil de pe drumul îndepărtat, lunecă pentru o secundă pe geam. În acea clipă, în oglinda întunecată a ferestrei, îmi văzui fața. Nu o față de om înfrânt, ci una ascuțită, cu ochii adânciți care prindeau reflexul trecător ca niște scântei. „Deznădejde fioroasă, strălucitu-mi-ai pe frunte.” Era adevărat. Disperarea aceasta îmi dăduse un fel de mândrie melancolică, o autoritate a suferinței. Eram regele propriului meu regat pustiit, și coroana mea era făcută din lacrimile care se transformaseră în pietre nestemate în jarul patimii. Fiece lacrimă vărsată în perna ta, fiece oftat înfierbântat pe gâtul tău, se cristalizase într-un diamant negru pe care îl purtam acum pe tâmple.
Și înțelesei atunci, cu o claritate care doare mai mult decât orice confuzie, că nu mă puteam despărți de tine. Pentru că tu, ca forță, ca experiență, ca călău și soră, te transformaserăm în mine. Lupta cu îngerul lăsase o coapsă luxată, dar și o binecuvântare. Eram schilodit, dar numit. Iar tu, fantoma mea dulce-amară, purtai pentru eternitate piciorul pe beregata mea sufletească.
Când mă ridicai, trupul părea mai greu, ca și cum într-adevăr aș fi asimilat greutatea muntelui. Dar nu mă mai strivise. Îl purtam. Brățara o strânsei din nou în palmă, luând decizia finală. Nu o voi lua cu mine. Să rămână aici, relicvă a unui cult încheiat. O așezai pe masă, lângă cana uscată. Argintul străluci palid, singurul punct luminos în întunericul care acum era absolut.
Ieșii din cabană fără să mă mai uit înapoi. Ușa o închisei cu același geamăt, și scârțâitul broaștei păru acum un sunet de adio definitiv. Ceața se transformase în întuneric lichid. Cerul, pe unde se deschisese, era înţesat de stele reci, tăioase. Respiră aerul nopții, un aer pur și anestezic, care pătrunse în plămâni ca o spălătură.
Drumul înapoi fu mai ușor. Nu pentru că greutatea ar fi dispărut, ci pentru că învățasem să o port. Pașii mei nu mai răspundeau singurateci, ci hotărâți. Pădurea nu mai era o galerie de fantome, ci doar pădure. Un loc. Iar eu eram un om care părăsise un loc.
Când ajunsei la mașină, la capătul drumului forestier, privii în urmă. Cabana nu se mai vedea. Fusese înghițită de întuneric și de copaci. În mintea mea, rămânea o formă precisă, cu toate detaliile ei dure, dar era acum ca o cutie închisă, pusă pe un raft înalt.
„Sunt un soare care-apune,” gândii, pornind motorul, și farurile tăiară noaptea, „sunt un cântec care trece.” Dar în acel apus era o frumusețe pe care soarele de amiază n-o are. Iar în acel cântec care trece era o melodie care rămâne, impregnată în aerul prin care a trecut.
Și cel mai adevărat: „Sunt o frunză care zace pe al vieții negru lut.” Simții acea negură sub picioare, acea pământească moale și rece a existenței. Dar frunza, uscată și smulsă, mai păstra nervurile ei precise, modelul unic al ei. Modelul pe care îl creaserăm împreună, cu bucuria și durerea noastră.
Am pornit pe drumul întunecat, lăsând în urmă amurgul care, în sine, se transformase deja în noapte. În mine, totuși, continua să ardă, foarte lent, un foc mic și persistent – jarul din care se naște cenușa, și din care, poate, se poate naște altceva.
---
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii