Ar fi trebuit să-mi cânţi
tu ştii să cânţi frumos
dar ai plâns,
lacrimi de mărgăritar
sparte pe obraz
îmi ard inima
şi totul se transformă-n funingine
pe coşul pieptului.
În cenuşa speranţei
îţi mângâi mâinile moi,
tu mângâi cu ele
suflete de piatră, copii nedoriţi.
Plânsul tău e o formă de uşurare,
nu-mi vine să cred
că-n plânsul unei flori,
rupte prin durere
există atâta voinţă şi înţelegere.
Cântecul tău răsuceşte corzi
prin sunete tremurate
calde ca ploile de vară,
Când mă culc în amiaza ta
surâzi în somn
a vreme bună.
-->
Comentarii