Viaţa pentru unii oameni este o lungă lecţie de umilinţă. Bucuria vieţii pare o himeră şi zbaterea pentru supravieţuire este la maximă intensitate. Neputinţa nevinovată provoacă un plâns năucitor din ce în ce mai stăpân pe personaj. Naufragiul prin această lume este greu şi umil.
- Cum să iei decizii când eşti plin de neîncredere şi inerţie? Nu mai ai percepţii, nu mai ai direcţii. Cine te ajută? Cum? În jurul tău sunt atâţia nefericiţi, ei ce sfat să-ţi dea?
- Poate că ţi-ai pierdut azimutul, într-un timp nepotrivit.
- Chiar de la naştere?
- Da, e posibil să faci parte din acea categorie.
Şi mă revolt şi vreau să strig:
- Adunaţi-va ideile bune şi aduceţi-va aminte că sunteţi oameni!
S-au încălcit conexiunile, s-a îndepărtat mila de noi, s-a banalizat iubirea, s-au cam distrus toate cele bune.
- Chiar toate? De ce?
- Supravieţuirea este o lege a naturii.
- Cu siguranţă şi pentru alţii este cumplită această lege. Li se aplică strict.
În timp ce soţia a plecat la muncă în străinătate, de parcă la noi în ţară nu ar mai fi nimic de făcut, bărbatul acesta tânăr şi în putere odată, a rămas acasă. Lucrase pe un salar de mizerie, dar aducea acasă bani pentru pâine, cartofi şi săpun. Acum în clipele de singurătate plânge fără să fie văzut. Copii aveau speranţa că mama lor le va aduce haine bune şi vor avea mai mulţi bani pentru cele trebuincioase.
Durerile vin la oameni că aceştia unele după altele. Bărbatul s-a îmbolnăvit şi a rămas acasă fără bani, fără speranţa. Medicamentele costă iar bătrânii lui părinţi erau lipsiţi şi ei şi nu-l puteau ajuta.
Soţia muncea din greu dar nu putea aduna prea mult şi efortul ei devenea astfel zadarnic pentru cei de-acasă. De boală bărbatului nu ştia nimic.
Raţiunea uneori o ia razna iar sentimentul de iubire pentru cei dragi te face să te umileşti îndelung.
Momentul venirii soţiei s-a mai prelungit cu câteva luni. Doborât de gânduri negre şi greutăţi, bărbatul bolnav era căzut în deznădejde. Credinţa în Dumnezeu nu-i poate însă îngădui unui creştin să recurgă la gesturi necugetate.
Zilele trec greu şi sunt tot mai apăsătoare. Într-o seară când disperarea că este foarte bolnav i-a tăiat legătura cu realitatea, în casa bărbatului s-a întâmplat un fapt surprinzător.
O bătaie în uşa l-a trezit din agonie. Un chip drag că o icoană, livid dar cu acelaşi zâmbet drag i-a privit îndelung pe toţi. Îmbrăţişările mamei fac mai mult decât toate pachetele din lume iar câteva hăinuţe de la mâna a două sunt uneori de nepreţuit. Umilinţele îndurate nu i se observă pe chipul ostenit şi răvăşit de suferinţă.
Cuvintele sunt de prisos în acest context iar revederea prea dulce şi aşteptată că să fie tulburată în acest moment de amintiri.Oricum, există mereu un nou început şi infinite speranţe.
Iar la urma urmei şi umilinţa este o lecţie pe care vechii călugări nevoitori chiar se străduiau să şi-o însuşească.
-->
Comentarii
Dragi prietni, va multumesc pentru ragazul pe care l-ati avut si mi-ati citit textul!
Cu pretuire,
Profund!
-mi-ar plăcea să fie ficţiune, dar ştiu că-i ruptă din realitate! FELICITĂRI!
Da, din pacate asa sunt vremurile la noi.
Si este atata lume in suferinta...
Daraga mea, poveste ta face cât zece vieţi în suferinţă. Umilinţa este o lecţie de viaţă dar şi asigurarea sufletului pentru dincolo de nume. Greutăţile sunt din ce în ce mai multe. Întunericul acestei lumi ne taie uneori răsuflarea, nu mai există iubire, compasiune, lacrimă. Toate acestea sunt ale celor în suferinţă. Dar ne este dat să ducem atât cât putem. Cât ne este dat a suferi? ne întrebăm uneori. Iată, până ce Dumnezeu aduce lumină. Când nu mai contează banii, nici nu mai există grija pentru ziua de mâine, zâmbetul vieţii străluceşte pe chipuri altădată-ntristate. Din nefericire lumea noastră e din ce în ce mai crudă... cu toate astea, există oameni... trebuie numai să-i căutăm.