logos și eros
toamnele… muzici funebre în surdina ploilor
gloria serii e strânsă-n vitralii albastre
cromatica lor stinsă încă arde solitar la balcoane
sau pe prispe de aur din legendele cavalerului alb
aripi de foșnet de păsări ori tălăngi de mioare
mi-amintesc de dorul de pământ din vechea vatră
unde murgul sirep al morții fuge pe câmpia desmorțită
de aburul dimineților de vară când razele soarelui
cad ca reflectoarele pe marea scenă a naturii
of valery te-ai metamorfozat în pillat
care strânge mierea de aur în bărdace de hurezu
și adună fluturii lui ciucirencu la prânzul lor pantagruelic
în mistice racle lumea se scufundă în liniști de văpăi
pe când luna cu chipul ei frumos de fecioară
cade pe fruntea noastră ca un stigmat al acestui ev
care ni se dezvăluie ca niște orfice tumulturi
într-un exil voluntar venit din elada lebedelor
cu gâturile lor lungi balerine pe corzi de liră
iluziile plâng pleoapele melancoliei varsă lacrimi
căzând pe osânda sângelui obscure danaide joacă
pe timpane la porțile palatinului lui nero
prevestindu-i frumoasa lui nebunie
logos mă întreabă de ce incendiez metaforele
în pivnița lui auerbach e posibil ca imposibilul
să devină posibil să-l chem pe mefistofel în ajutor
în aventuroasa noastră pornire spre cucerirea
golfului de corali din care vom face candele cerești
pe care îngerii le vor aprinde la raclele sfintei iubiri
care zace în cimitirile de groază ale apocalipsei
ninge peste noi funinginea din oasele domurilor funerare
e verde frigul iernii dincolo de tine femeie
o ceață moale ne-afundă-n uitare flori virgine mor
peste amintirile noastre sub blândul adio
ne facem și noi seară ne facem noapte și iluzie
cornul nostru mai suna-va peste glorii peste timp
lunecă spre abatoare trandafirii dați în floare
ce odată-ți erau ție vrajă dulce de petale
aruncate în drumul vieții un covor în a ta cale
plângi cu fruntea-n perna albă și cu lacrimile-n ochi
singură-n crivat de vise de nesomn și de oftat
plângi în visuri și în crucea de răspântii ale vieții
plângi în zboruri de cocoare scuturate toamna-n mare
plângi trecutul, plângi prezentul ca o mare apăsare
nu mai plânge…e zadarnic … toate trec pe dinainte
cine stă să le învie, cine le mai ține minte
ani din vechi copilării trec ca amintiri deșarte
jucării în care cerul s-a închis și-i alb demult
s-au săpat fântâni de liniști peste anii noștri grei
trupul gol pe dunga vremii cruci așteaptă să-nvieze
ne-a ucis jocul de-a moartea lumea urcă printre zei.
luni, 5 noiembrie 2012
-->
Comentarii
Un poem minunat...Felicitări!