Mâine e prea departe...
Lacrimi albastre, miezul nopţii a picurat,
În tăcerea ei transparentă
călătorim spre stele, e o chemare,
un dor crescut din lumină,
Toate vin nevăzute spre centru,
deşi toţi le văd depărtându-se de el!
Turbionul vieţii le atrage - cercuri concentrice
presărate cu frunze în oglinda apei.
Nişte frunze sunt oamenii,
îi duce viaţa precum vântul!
În bătaia destinului,
departe de noi, suntem purtaţi.
Pe unda gândului primim răspunsul.
Opreşte o petală, arunc-o pe apa vieţii,
Fiecare lucru îşi cere timpul lui,
fiecare vis visul lui, fiecare emoţie emoţia ei,
totul e doar o stare ce curge!
Dincolo de câmp curge un mare fluviu,
adună multe râuri în drumul lui!
Nu te teme de vise, nimic nu te poate răni,
nici gândul, nici cuvântul, nici raza de soare
ce trece prin oglinzile timpului. Mâine e prea departe...
Dincolo de garduri,
împrăştiată de aripa vântului, fiecare petală e vie.
-->
Comentarii