Un pic din văzul lui Dumnezeu s-a oprit
pe Mănăstirea Sfânta Ana şi vede
cum sveterul iernii a îmbrăcat-o,
şi viscolul îi încheie nasturii şi-i aranjează gulerul
sub soarele ascuns de spargerea norilor.
Îi ascultă fluieratul poveştilor,
cum fumul din burlane se contopeşte cu el,
despre oamenii şi alte fiinţe
ce stau şi privesc în aer liber neaua,
şi ca şi cum n-ar fi de-ajuns,
se dovedeşte a fi o enciclopedie de bune şi rele,
în timp ce Fiul Său (re)născut în suflete
a adus cu El o nouă filă de timp
pe care a început fiecare să făptuiască
atât cât ştie şi cât poate.
Şi suspinul Domnului,
la auzul bârfelor fluierate de viscol
a mai alungat din zbenguiala lui,
restul materialului de zveter
deşirat pe întreg pământul s-a lăsat croşetat
de două raze de soare ce-au apărut dint-o dată,
paza şi voinţa Lui sunt infinite
deşi se-ntrezăresc din oraş,
le vedem prin crucile
pe care le-au pus în vârful turnurilor,
nu-i nevoie decât de-o privire
învăluită de aripa unui gând.
De câte ori pe zi,
mirii şi miresele lui Hristos
îşi întorc privirea spre noi?
Cine ştie?
Are vreo importanţă?
Când, tot copii au fost şi oameni sunt.
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii