Acel „trebuie” pe care ni l-am ”cusut” pe suflet
ca o armură, începe, încet, să se destrame.
Nu trebuie să fim puternici mereu,
iar în această îngăduință se ascunde,
de fapt, prima zi de libertate.
Asează-ți armura la marginea patului.
Lasă umerii să cadă, ca niște aripi obosite
de prea mult zbor împotriva vântului.
Ai voie să fii pământ reavăn, nu doar stâncă
de care se sfărâmă valurile.
Ai voie să plângi fără să ceri iertare pentru lacrimile tale.
Lumea nu se va prăbuși dacă te oprești
o secundă să respiri.
Soarele va răsări și mâine,
chiar dacă astăzi ai ales să rămâi în întuneric,
să-ți aduni bucățile,
să-ți asculți bătăile rare ale inimii,
să fii, pur și simplu, un om
care a obosit să mai poarte totul pe umeri.
Este o sfințenie ascunsă în momentele în care spui:
„Nu mai pot”.
Atunci se deschide spațiul în care poți primi, în sfârșit,
îmbrățișarea pe care o dăruiești mereu altora.
Nu ești slab când îngenunchezi de oboseală;
Ești doar un copac care își lasă frunzele să cadă,
știind că iarna este doar o pauză, nu un sfârșit.
Fii blând cu neputința ta de astăzi.
Ea este dovada că ai trăit, că ai iubit, că ai luptat
și că ai simțit din plin.
Oprește-te. Respiră.
Nu trebuie să fii puternic acum.
Ești de ajuns așa cum ești, chiar și când ești
doar o fragilă bătaie de aripi.
-->
Comentarii