Când măreţia amurgului îşi ninge
Însuficient copţii fluturi de argint,
Simt cum emoţia soarelui mă-ncinge
Privindu-i în apă chipul de hiacint.
În avalanşa vie de translucide picături
Învăluind amintiri în pădurea de stipul,
Zguduit de arhifantomatice furnicături,
Îţi văd desluşindu-ţi-se limpede chipul.
Călătoreşti pe-a timpului siderală aripă
Şi,-n zâmbetul tău atât de cald şi frumos,
Surprind într-o unică şi irepetabilă clipă
Cum soarele însuşi spre răsărit e-ntors.
Privind cum apa îmi vălureşte trecutul,
Imaginile devin dintr-odată alunecătoare
Şi simt cum prin suflet îţi curge absolutul
Aşa cum unda Dunării curge către mare.
Pe hotarul curgător dintre trup şi suflet
Navigând printre îngeri şi demoni, la capă,
Gândurile sfâşiate ca, de vânt, un tendalet,
În albii de-nţeles, sunt incapabile să-ncapă.
(Galaţi, 2O16, O9 decembrie)
-->
Comentarii