02. (proză, legende)
~ Cartea Timpului și a Pământului ~
Rostiri Românești de august
Mierea din Codrul Ursului (Ţara Bârsei)
Motto:
Ieși, ursule, din stâncă,
Mănâncă mierea cea dulce,
Și lasă vaca să pască,
La poale de munte, la cruce.
– Din bătrânii Săcelei
În prima zi a lunii lui Gustar, când soarele abia își ridica geana de aur peste creasta Pietrei Mari, o liniște grea și reavănă plutea deasupra satului Baciu. Era sărbătoarea Macaveiului Ursului, ziua în care bătrânii mocani nu puneau mâna pe coasă și nu lăsau vitele să pască aproape de liziera codrului fără a împlini rânduiala cea veche a împăciuirii fiarei. Pe vremea aceea, în sat trăia un stupar tânăr și destoinic pe nume tatăl lui, Ilie al lui Avram. El avea o ogradă plină de știubeie cioplite în lemn de tei, iar albinele lui adunau cea mai curată mirositoare miere de munte din toată Țara Bârsei. Ilie o iubea pe Voichița, o copilă ocheșă, cu ochii verzi ca mușchiul stâncilor și părul lung împletit în cozi groase.
În acea dimineață de august, zăduful începea deja să clesească aerul, dar frica cea mare a mocanilor nu era arșița, ci moroii – spiritele rele ale morților strigoi care, profitați de trecerea dintre luni, coborau nevăzuți pe ulițe pentru a fura mana vacilor și a lăsa ugerele sterpe. Stând sub pălimarul casei, mama lui Ilie, bătrâna muiere Floarea, potrivea o strachină cu apă sfințită la biserica Sfântul Nicolae, ținând în mână o crenguță groasă de busuioc uscat.
– Măi Ilie, fecior, glăsui bătrâna, privind spre marginea pădurii unde fagi mari păreau că veghează hotarul, ia iute toporul și mergi de retează stupii, căci soarele atinge cumpăna și ursul așteaptă prinosul lui pe stâncă! Eu am să pornesc a stropi curtea, grajdul și grădina, să gonesc insectele dăunătoare și moroii ce pândesc la garduri. De nu legăm gura fiarei cu miere dulce și de nu curățim bătătura cu busuioc, ne piere tot sporul vitelor până la Sântămăria!
Ilie își strânse chimirul lat de piele, își luă cuțitul cel lung de os pentru tăiat fagurii și păși înțepat printre știubeie, în timp ce mama lui prinse a stropi pereții grajdului, rostind în șoaptă descântecul de alungare.
Ilie păși cu băgare de seamă printre știubeiele vechi de tei, de unde se auzea un bâzâit gros și harnic, ca un cântec adânc al pământului. Cu mâinile sale aspre, afumă strunga stupilor cu iască uscată și prinse a reteza fagurii cei mari, din care mierea de munte curgea aurie, groasă și mirositoare, adunată din florile de pe Pietrele lui Solomon. Luă trei faguri mari, plini de dulceață tămăduitoare, îi așeză cu evlavie pe frunze late de nuc proaspăt culese și porni spre liziera întunecată a codrului de fagi.
Ajuns la marginea pădurii, unde umbra copacilor uriași aducea o răcoare jilavă, Ilie așeză prinosul de miere pe o rână înaltă de piatră cenușie. Își puse palmele pâlnie la gură și strigă prelung spre adâncul codrului, lăsându-și glasul să răsune peste văi, în timp ce mama lui, Floarea, stropea bătătura casei cu crenguța de busuioc sfințit.
Flăcăul își îndreptă spatele lat, privi spre h hățișurile unde credea că se ascunde fiara și prinse a rosti cu voce puternică Descântecul Macaveiului:
Fugi, moroi, din bătătură,
Nu veni cu rea căutătură,
Piei, insectă dăunătoare,
Să nu atingi vacă-n picioare!
Ursule din stâncă rară,
Ieși la mierea cea de vară,
Mănâncă fagur cu dulceață,
Să nu-mi vezi vitele-n față!
Să mănânci miere din munte,
Să nu calci peste ogoare,
Să lași ugerele pline,
La vacile din strunga mare.
Piei, moroi, peste măgură,
Să nu furi mana din gură,
Busuiocul te-o stropi,
Apa sfântă te-o goni,
Ursul mierea o mânca,
Vitele le-o lăsa!
Cum se sfârșiră cele optsprezece versuri populare, un zgomot greu de crengi frânte răsună din desiș. O umbră blănoasă și uriașă, cu ochii ca doi tăciuni aprinși, prinse chip printre brazi. Era ursul cel bătrân al Pietrei Mari, atras de miroasul dulce al mierii de Macavei. Dihania păși încet spre rânul de piatră, prinse fagurii cu ghearele ei mari și începu a mânca cu nesaț, întorcând doar o clipă privirea aspră spre flăcăul care stătea nemișcat, cu bota de paltin strânsă în pumn.
Ursul cel mândru mângâia fagurele cu laba lui groasă, scoțând un mormăit surd care înfiora frunzele de nuc împrăștiate pe stâncă. Ilie nu clinti nicio unghie, ținând fruntea sus, mândru ca orice mocan născut sub poalele Pietrei Mari. Știa din bătrâni că dacă arăți frică în fața fiarei în ziua de Macavei, tot sporul știubeielor se stinge, iar moroii prind putere să treacă peste cercul de apă sfințită tras de mama sa în ogradă.
Zăduful lui august începea să dogorească deasupra pădurii, dar aci, la hotarul umbrei, aerul rămăsese jilav, mirosind a miere proaspătă și a cetină frântă. Dihania termină de lins și ultima picătură de dulceață aurie, își scutură blana cea groasă și se ridică în două picioare, umbrind poteca cu trupul ei uriaș. Îl privi lung pe flăcău, drept în ochi, ca și cum ar fi cântărit jurământul rostit în cele optsprezece versuri.
– Mergi în pace, stuparule, părea că glăsuiește tăcerea grea a codrului în acea clipă de cumpănă. Mierea ta a fost dulce, iar gura mea o rămâne legată pentru vitele tale tot anul.
Mocanul își ridică bota de paltin în semn de salut, făcu un pas înapoi și porni în goană pe cărare înapoi spre sat. Pe măsură ce cobora, simțea cum aerul se curăța de muște și insecte dăunătoare, iar în bătătura casei o găsi pe Voichița, stând alături de bătrâna Floarea. Ugerele vacilor erau pline, lăptăria mirosea a proaspăt, iar moroii pieriseră dincolo de măguri, goniți de puterea busuiocului și a fagurilor retezate la timp.
Zăduful amiezii de august se înstăpânise pe deplin peste hotarele Săcelei. Ilie, ajuns în bătătura ogrăzii, sprijini bota de paltin de ușa grajdului și privi spre Voichița. Copila îi zâmbi, dar în ochii ei verzi se citea încă fiorul spaimei prin care trecuse satul. Totul în jur părea amorțit de arșița lui Gustar, însă curtea lor era apărată; dârele albe de apă sfințită pe care bătrâna Floarea le stropise cu crenguța de busuioc sclipeau pe bârnele de lemn, ținând la distanță moroii și insectele dăunătoare care voiau să fure mana vitelor.
– Ai reușit, Ilie? întrebă Voichița cu glasul tremurat, potrivindu-și marama pe umeri. Am auzit dinspre codru un mormăit groaznic, de am crezut că fiara s-a năpustit peste poteci. Câinii au cheltărit o vreme la gard, dar acum s-au liniștit și s-au strâns la umbră.
Ilie își șterge sudoarea cu mâneca cămășii de in:
– Am reușit, mândro. Ursul cel bătrân a primit prinosul nostru de faguri pe frunze de nuc. A mâncat toată dulceața Macaveiului și a plecat înapoi în hrubele lui de piatră cenușie. Gura lui e legată, iar vitele noastre or să pască libere pe dâmburi până la căderea brumei. Uită-te la ugere, sunt pline ca niciodată!
Bătrâna Floarea ieși din casă purtând o strachină plină cu scovarde calde, îndulcite cu prima miere retezată din știubeie. Fața ei ridată, cernită de atâta muncă, se mai luminase o palmă.
– Binecuvântată să fie clipa asta, fecior, glăsui bătrâna, privind spre cerul de o albeață fierbinte. Dar nu vă culcați pe o ureche. Macaveiul Ursului abia a trecut, iar pământul are încă multe taine în luna asta a holdelor. Trebuie să pregătim ocoalele pentru Praznicul Vițeilor, căci lupii pândesc și ei dincolo de strorile munților, așteptând ca noaptea să aducă întuneric peste Săcele.
Amurgul zilei de Macavei începu să coboare leneș peste Țara Bârsei, vopsind crestele Pietrei Mari în nuanțe de aramă veche și purpură. Pe ulițele din Baciu, gospodarii răsuflau ușurați, văzând că vacile se întorceau de la pășune cu ugerele grele, nevătămate de colții fiarelor și neatinse de moroii nopții. Toți oamenii din Săcele se adunară în bătătura casei lui Ilie, atrași de miroasul dulce al mierii proaspăt retezate care clocotea de savoare pe mesele lungi de stejar.
Sătenii aduseseră strachini mari de lemn și scovarde făcute pe plită, iar Ilie umplea paharele cu mied vechi, lăsând hăulitele și cântecele mocănești să răsune până spre înălțimile Tâmpei. Voichița stătea alături de el, privindu-l cu mândrie, căci dârzenia lui salvase rodul și paza vitelor pentru toată comunitatea.
– Măi Ilie, fecior destoinic, glăsui baciul Toma, cel mai bătrân oier din așezare, ridicând o cupă de lut, ai avut inimă de stejar în fața ursului și ai respectat rânduiala Macaveilor cum scrie la carte. Dacă nu dădeai tu prinosul de faguri pe frunze de nuc, stâna noastră era scrum, iar copiii mureau de foame. Să vă fie logodna binecuvântată și nunta plină de spor!
Ilie o strânse de mână pe Voichița, privi spre codrul cel negru care acum se cufunda în liniștea nopții de august, și simți o pace sfântă în piept. Știa că fiara fusese împăciuită, iar cercul de apă sfințită tras de mama sa ocrotea bătătura împotriva oricărui rău dincolo de munte.
Jocul și petrecerea ținură în ogradă până ce luna lui Gustar urcă sus pe boltă, argintind acoperișurile caselor și potecile Săcelei. Nimeni nu mai simțea frica mororilor ori a insectelor dăunătoare, căci busuiocul stropit la timp își făcuse lucrarea, iar miroznă de miere tămăduitoare rămăsese impregnată în bârnele grajdurilor, ca un scut nevăzut pentru toate animalele din bătătură.
– Să nu uitați nicicând această zi, oameni buni, vorbi Ilie, privind spre adunare în asprimea graiului său mocănesc. În fiecare primă zi de august, când soarele o începe a coace holdele și livezile, stupii să fie retezați cu cinste, iar ursul să-și primească partea lui de dulceață. Așa ne-au lăsat bătrânii legământul, și așa vom ține pământul viu și ocrotit de primejdii.
Nunta celor doi tineri fu programată pentru duminica următoare, iar de atunci și până în zilele noastre, în satele Săcelei, Macaveiul Ursului este ținut ca un hotar sfânt al păcii dintre om și fiarele codrului.
---
legenda 02
©ioan muntean, 2026
-->
Comentarii