07. (proză scurtă, eseu)
~ ciclul Mărturii dintr-o zi de ianuarie ~
din volumul „Când lumea stă – Ianuarie ca suspendare afectivă”
Miez de noapte în ianuarie
Prologul Viscolului
Viscolul nu veni cu avertisment, ci cu o prefăcătorie. Mai întâi, o tăcere nefirească, ca și cum lumea ar fi întins urechea. Apoi, un șuierat îndepărtat, printre crengi. Și apoi, dintr-o dată, furtună albă. Fulgi mari, pufoși, dansau nebunește în luminile felinarelor, nu cădeau, erau aruncați de la stânga la dreapta, de sus în jos, într-o coreografie haotică. Privind pe fereastră, nu mai vedeam cealaltă parte a străzii, doar un zăduf alb, continuu, o pânză în mișcare.
„S-a dus curentul,” spuse vocea ta din living, calmă, ca și cum ai anunța ceva banal: că s-a terminat laptele.
Întunericul care urmă nu fu întunericul nopții, ci unul gros, compact, care părea să tragă aerul din cameră. Am auzit pașii tăi, siguri, apropiindu-se. O scânteie, un pocnet mic, și flacăra unui chibrit tăie bezna, revelând pentru o secundă conturul feței tale, concentrată. Apoi, mirosul sulfuros, și pe urmă, mângâietorul miros de ceară topită. O, apoi două, apoi trei lumânări luaseră viață pe masa de la mine, aruncând valuri lungi de umbre galbene pe pereți.
„Uite,” ai spus, așezându-te în fața mea, cu un zâmbet care făcea complicit și prăbușirea rețelei electrice, „iarna ne-a deconectat de la rețea.” Ochii tăi prindeau sclipirile flăcărilor. „Ce noroc că mai avem una între noi.”
Râsul care îmi veni atunci nu fu de nervi, ci de eliberare. Era adevărat. În fața acestui asalt alb al naturii, singura rețea care conta era cea dintre noi două, un țesut invizibil, dar mai rezistent decât orice fibră optică. Viscolul, din amenințare, se transformase într-un pretext. Fără ecrane, fără interferențe, fără lumea de dincolo de zăpadă. Doar noi, bula de lumină tremurătoare, și furtuna care cânta înăuntru al nostru colind.
„Atunci, dacă suntem prizonieri,” ai spus, ridicând din sprânceană, „hai să ne jucăm. Până se termină lumea.”
Te-ai ridicat și ai revenit cu cutia veche de table, din lemn, cu piese grele de alamă. O așezarăm pe covor, între noi, lângă șemineu unde buștenii trosneau și scuipau scântei către horn. Ne așezarăm față în față, genunchii noștri atingându-se ușor, un contact electric sub pantaloni groși de lână. Jocul însuși era doar un pretext, o structură, un alfabet pe care îl puteam completa cu tot ce nu spuneam cuvintele.
Îți amintești? Prima aruncare a zarurilor. Sunetul lor sec, clănțănitor în liniștea încăperii. „Șase și unu,” ai anunțat, privindu-mă peste marginea mâinilor împreunate. Mișcările pieselor pe tablă deveniseră o conversație. Fiecare mutare spunea ceva: o înaintare agresivă („sunt sigură pe mine”), o retragere prudentă („mă protejez de tine”), o captură („te-am prins”).
Dar mai mult decât jocul era spațiul dintre mutări. Întinderea mâinii spre piese era o scuză pentru a-ți atinge degetele. Întoarcerea capului să privești focul era o pauză în care te puteam studia, văzând cum lumina joacă pe obraji, cum îți scaldă părul în aur roșiatic. Râsul tău când ai făcut un „dublu-șase”, un sunet cald care se îmbină perfect cu trosnetul lemnului.
„Mereu ai noroc când e întuneric,” am bâiguit, mutând o piesă cu o fățărnicie exagerată.
„Nu e noroc,” ai răspuns, prinzându-mi privirea și ținând-o. O jumătate de secundă mai mult decât era necesar. „E intuiție. Știu ce gândești.”
Și era adevărat. Pe tablă, piesele noastre se încurcau, se atacau, se apărau, ca două gânduri care se lovesc și se mângâie alternativ. Dar în afara jocului, în căldura care creștea între noi, în schimbul acelor priviri prea lungi, se desfășura altă partidă, mult mai veche și mai subtilă. Fiece mutare pe tablă era ca o propoziție în limba noastră secretă. Iar tăcerea dintre ele era plină de tot ce știam deja.
Jocul rămase în egalitate, o stare perfectă, nemulțumitoare și satisfăcătoare în același timp. Punând zarurile deoparte, te-ai aplecat înapoi pe brațe, privind tavanul unde dansau cercurile de lumină. „Facem o pauză,” ai spus. „Să bem ceva cald.”
În bucătărie, la lumina unei lumânări, ai pregătit vinul fiert. Tăiai felii subțiri de portocală, aruncai câte un cuișoare, o bucată de scorțișoară. Urmăream mișcările tale precise, ritmice, ca pe o rugăciune domestică. Când ai turnat lichidul roșu-închis în cești de ceramică groasă, aburul care se ridică mirosea a iarnă și a sărbătoare.
Ne întoarserăm lângă foc. Nu la locurile noastre de joc, ci pe canapea, unul lângă altul. Contactul de la umăr la șold era acum continuu, solid, o coloană de căldură. Sorbeam în tăcere, privind flăcările care își schimbau nuanțele de la galben la portocaliu la albastru la baza unui buștean.
„Îți amintești prima noastră iarnă împreună?” ai întrebat, fără să te uiți la mine, cu vocea joasă, absorbită de foc. „Înghețaseră țevile la mine în apartament. Stăteam înfofoliți în același pled, uitându-ne la filme proaste până trecea.”
„Și tu spuneai că ești un om practic,” am râs eu, „și că orice criză se rezolvă cu ceai și cu proximitate fizică.”
„Și aveam dreptate,” ai spus, întorcându-te în final spre mine. Fața ta era atât de aproape în semi-întuneric, contururile ei învăluite de umbre moi. „Uite. Altă criză. Rezolvată la fel.”
Tăcerea care urmă nu era incomodă. Era plină. Era plină de sute de amintiri similare, de mici salvări cotidiene, de momente în care lumea exterioară părea să se destrame, iar noi, prin simpla noastră alăturare, o țineam laolaltă. În lumina aceasta, parcă toate poveștile noastre erau doar variante ale aceleiași propoziții: Erai acolo. Și ești.
Și atunci, fără să vreau, versul din poezia pe care o țineam atât de ascunsă în minte îmi veni pe buze, nu ca o citare, ci ca o concluzie firească: „Este o poemă-ntreagă să poți zice: «Am iubit»”.
Nu o rostii cu glas tare. Dar văd, din modul în care privirea ta se adânci, că ai citit-o pe buzele mele, sau poate că ai gândit-o în același moment. Ai zâmbit, un zâmbet mic, privat, care nu era pentru lume, ci doar pentru mine. Pentru noi. Și în acel zâmbet era recunoașterea întregii poeme.
Jocul rămase abandonat pe covor, piesele îngrămădite într-un armistițiu permanent. Vinul fiert ne încălzise până în măduva oaselor. Viscolul, în afară, își petrecea furia pe un univers alb și gol, urlând în horn cu o voce îndepărtată, de ficțiune.
Nu știu care dintre noi a făcut prima mișcare. Cred că a fost simultan. Capul tău a căzut ușor pe umărul meu. Mâna mea s-a ridicat să-ți mângâie părul, apoi obrazul. Pielea ta era caldă, ca o pâine proaspătă. Te-ai întors puțin, și atunci privirile noastre s-au întâlnit din nou, dar de data asta nu mai era niciun joc, nici o aluzie. Era o cerere și o ofertă clare.
Am sărutat-o. Nu era un sărut pasional, disperat, ca în alte vremuri. Era un sărut lent, adânc, de confirmare. Un sărut care nu căuta să ia ceva, ci să constate ce era deja acolo. Un sărut care spunea: „Da. Încă. Mereu.”
Te-am tras mai aproape, și tu te-ai lăsat cu totul, căzând în brațele mele cu un oftat care părea să scoată o tensiune veche de secole. Îmbrățișarea noastră, acolo pe canapeaua veche, în bula de lumină a lumânărilor și a focului, a devenit un singur organism care respira. Inimile noastre băteau ritmuri apropiate, amestecându-se cu pocnetele lemnului.
O lumânare, arsă până la capăt, scârțâi și se stinse cu un firicel de fum care se încolăci în sus. Niciunul dintre noi nu s-a mișcat să aprindă alta. Întunericul deveni mai dens, dar noi îl stăpâneam. Îl cunoșteam. Era întunericul nostru.
Și așa am rămas. Nu știu cât timp. Până când viscolul își potoli mânia și se transformă într-o ninsori liniștită. Până când focul se micșoră la niște tăciuni roșii care pulsau în întuneric ca o inimă gigantică. Trupurile noastre, obosite de atâta prezență, de atâta sinceritate, se relaxară într-o toropeală fericită.
Înainte de a adormi, cu capul încremenit în scobitura gâtului tău, amuzându-mă de mirosul amestecat de vin, scorțișoară și piele, am mai gândit o dată, de data asta pentru mine: „Frații mei de suferință.” Dar nu mai era suferință. Era doar o înțelegere atât de profundă, încât putea fi confundată cu ea. Și știam că, orice ar fi adus mâine, orice vânt iernii ar fi bătut în geamuri, noi am găsit o formulă mai puternică: simpla, necontestată, caldă prezență a celuilalt.
---
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii