MINERII, SAU ,,FEŢELE NEGRE''
În cele ce urmează voi încerca să redau câte ceva din viaţa minerilor surprinsă de scriitori de a lungul vremurilor. Mineritul îşi are începuturile din vremuri foarte îndepărtate, dar foarte puţini scriitori şi-au asumat răspunderea de a scrie despre această categorie socială. Mă voi referi la aspecte găsite la îndemână. Va fi doar o trecere în revistă a unor scrieri despre mineri şi minerit.
Prima carte care m-a impresionat având în conţinutul ei o descriere a mediului minier, a fost romanul scriitorului francez Emile ZOLA ( 1840-1902 ),,Germinal’’ , în conţinutul cărţii e o descriere destul de amplă despre viaţa amară a minerilor.
În fapt opera lui Zola fiind în majoritate o epopee sociologică bazată pe o documentare ştiinţifică şi obiectivitate.
Un alt roman în care se vorbeşte despre minerit este cel a scriitorului Irwing STONE ,,Bucuria vieţii’’ despre viaţa marelui pictor olandez Vincent van GOGH, în care minerii sunt numiţi feţe negre (gueules noires). Aceste feţe negre, trăiau în colibe mizere într-o mizerie uşor de înţeles chiar dacă vom face o translaţie de un secol şi vom reveni în România antebelică şi chiar postbelică, în centrele minere şi mai ales în Valea Jiului.
Am şi azi în memorie un reportaj a ziaristei Sânziana POP, scris prin 1964 în revista ,,Luceafărul’’, realizat la minele de la Leşul Ursului unde tocmai eram detaşat şi lucram acolo în zilele reportajului. Azi când mi-aduc aminte mă întreb de unde a avut curajul acea tânără atunci să scrie realitatea aşa cum era, despre condiţiile destul de grele din acele mine, dar şi din exteriorul lor.
Motto ,,Muşcând din borcanele de muştar, golite de monopol’’.
Ce se poate înţelege din acest moto? Prea multe nu pentru un cititor ne avizat, dar pentru cei care au trăit în centrele miniere din România secolului XX îşi vor da seama că aceasta era o tristă realitate. În oraşele miniere, întotdeauna izolate de restul civilizaţiei, locul de întâlnire după ieşirea din subteran era birtul. Acest cuvânt birt era folosit de toată lumea ca fiind un fel de restaurant, un bufet cu mese scâlciate, scaune şchioape, obosite de prea multă folosinţă, cu multă mizerie. La aceste localuri, dacă le putem spune aşa, paharele erau întotdeauna din plastic fiindcă rezistau multelor trântituri sau dintr-o sticlă groasă care proveneau de obicei din borcane de muştar sau dintr-o sticlă groasă care se ciobeau mai greu şi mai rar erau din sticlă subţire. Aici la ieşirea din şut, minerii se opreau pentru trage duşca de rachiu alb sau alte băuturi spirtoase neapărat tari şi mai rar bere, căci aceasta nu se găsea decât la zile mari. Consumatorii fiind deopotrivă mineri, vagonetari, maiştri sau chiar ingineri. Printre aceştia îşi desfăşurau activitatea şi diverşi informatori. Turnător ai miliţiei sau chiar ai şefilor ierarhici, care astfel aveau informaţiile necesare pentru a putea să-şi strunească şi stăpânească supuşii.
Personal am ajuns printre mineri din întâmplare. Era prin ianuarie 1958 şi fusesem prin Ploieşti, Turda, prin Hunedoara, Simeria să-mi caut de lucru dar nici nu prea ştiam ce caut şi nici nimeni nu-mi dădea ceva concret de făcut, aşa că mă aflam de câteva ore bune în gara Vinţul de Jos şi nu-mi găseam o direcţie de mers. Elevii se întorceau din vacanţa de iarnă şi umpleau sălile de aşteptare pentru a se urca într-un anumit tren spre o anumită direcţie. Astfel că am intrat în discuţie cu nişte astfel de elevi de la o profesională din Zlatna neştiind că peste câteva zeci de ore îmi vor deveni colegi de şcoală. M-au întrebat ce fac pe acolo şi fiindcă răspunsurile mele erau pentru ei destul de corecte şi concrete mi-au propus să merg cu ei la şcoala la care învăţau pentru a mă înscrie la clasa de mineri a şcolii profesionale din Zlatna. Ideea mi-a surâs şi pentru că nu aveam ceva mai bun de făcut, m-am urcat cu ei în trenul care mergea spre Alba Iulia şi de acolo în celebra ,,mocăniţă’’ care avea să mă ducă spre Zlatna o localitate cu istorie în minerit, cum aveam să aflu mai târziu şi unde aveam să rămân câţiva ani buni, pentru a deveni ceea ce am rămas pentru tot restul vieţii, miner şi mai apoi maistru miner, devenind pensionar din această meserie. Astfel am început o nouă viaţă de elev, căci am fost primit cu bine la această şcoală profesională de ucenici de unde am început încet dar sigur să urc treptele vieţii.
Complicat sau nu, atunci nu am dat prea mare importanţă schimbării mele, devenind un elev conştiincios şi silitor, în contradicţie cu alţii. În fond această profesională cum era denumită de către toată lumea, era un fel de şcoală a copiilor săraci, care îşi doreau cu ardoare o meserie. Eu am fost înscris la o clasă de mineri, căci nu aveam pe atunci decât 6 clase, fiind supus unor examene de diferenţă pentru a recupera materia predată în primul trimestru pe care le-am trecut destul de bine în aşa fel, că la sfârşitul anului am luat premiul întâi la clasa mea, ceea ce a făcut pe mulţi să creadă că sunt un oarecare fenomen.
În tomna anului 1958 la venirea din vacanţă prima zi de şcoală a coincis cu prima zi de practică. Atunci am văzut prima dată o mină pe viu în viaţa mea, aceasta fiind mina de mercur de la Valea Dosului, Izvorul Ampoiului de astăzi. O localitate situată la circa 7 kilometri de Zlatna pe drumul ce duce spre Abrud. Contactul cu mina şi mineritul nu mi s-a părut o surpriză pentru mine deoarece eu lucrasem înainte într-o rafinărie şi eram obişnuit cu anumite procese tehnologice şi mai complicate. Fusesem pe nişte şantiere de construcţii din Ploieşti, acolo unde mai târziu avea să fie construită prima fabrică de detergenţi din România, respectiv fabrica ,,DERO’’ sau pe şantierul poştei mari din Ploieşti. În plus mai lucrasem şi la gostatul din Valea Călugărească ca zilier şi eram obişnuit cu fel de fel de munci foarte diversificate.
Primul contact cu mina era apelul, aici trebuia să te prezinţi într-o stare bună, adică sătul şi cu lampa de carbid plină. Fiind anul 2 de studiu puteam să intrăm în mină, aşa se face că maistrul Joiţa un om foarte de treabă s-a uitat la noi şi ne-a măsurat pe fiecare cu privirea evaluându-ne puterea fizică în primul rând şi după aceea urmând să vadă cam ce ştim şi din teorie. Chiar din prima zi am fost selectat să intru în mină care nu era departe de sala de apel. De fapt la diferite nivele erau săpate în coasta dealului mici guri de mină, denumite galerii, armate cu lemn sub formă hexagonală. Distanţa de la gura minei până la fronturile de lucru nu depăşea câteva zeci de metri , rareori ajungând la suta de metri.
La această mină se exploata minereu de mercur, acel cinabru roşu, un fel de rocă nu prea dură şi foarte sfărâmicioasă, care supusă încălzirii elibera mercurul sub formă de vapori care se condensau şi se transformau în mercurul lichid pe care îl cunoaştem din banalul termometru.
Primul miner cu care am luat contact direct a fost un tip foarte deschis care ne-a luat drept copiii lui şi se numea Mertan, însă toţi îi ziceau ,,Mârtan’’. Ajunşi la frontul de lucru, după ce am mers prin galeria întunecoasă luminaşi fiind doar de lampa cu carbid, am urcat câteva scări de lemn până în abataj de unde trebuia să extragem minereul. Echipa era formată de obicei din trei persoane, un miner care era şeful de echipă, un ajutor miner şi un vagonetar adică un muncitor necalificat. Noi ucenicii am fost trimişi să completăm această formaţie pentru a se scoate ceva minereu în plus. Echipamentul nostru de protecţie consta într-o cască de protecţie din ceva asemănător textolitului, salopete şi bocanci obişnuiţi. Bine înţeles fiecare om avea o lampă individuală cu carbid care ne lumina tot timpul cu o flacără care nu lumina întotdeauna constant.
- Totul depindea de experienţa şi cunoştinţele celui care o stăpânea. De fapt ce însemna această lampă? Era un mic butoiaş închis ermetic umplut cu carbid peste care picura printr-un orificiu interior apă, carbidul în contact cu apa elibera acetilena care aprinzându-se dădea lumina necesară. Minele de mercur, şi în general minele de minereu erau iluminate cu astfel de lămpi. Frontul de lucru era un perete în faţă care trebuia dislocat cu ciocanul de abataj pneumatic unde roca permitea acest lucru sau se perforau găuri ce trebuiau să fie apoi distruse cu explozivi pentru a disloca roca ce trebuia scoasă la suprafaţă ca fiind minereul util. După împuşcarea frontului se elibera o cantitate de minereu ce se evacua prin cele mai rudimentare mijloace adică cu lopata sau cu trocul de tablă şi cu sapa. Acest material rezultat se arunca într-un rostogol de unde se încărca în vagonete de lemn la acea mină şi se scotea la suprafaţă, mergând la cuptoarele de mercur.
Pentru protecţia noastră a muncitorilor frontul de lucru era armat cu lemn de brad sub formă trapezoidală care permitea ca dealul să nu rupă lemnul şi să se surpe peste oameni.
De fapt erai ca într-o cameră de unde începeai să scoţi piatră pur şi simplu. După primul contact cu baci Mertan, acesta s-a purtat cu noi foarte normal şi amical în acelaşi timp, arătându-ne ce trebuia să facem, apoi a început să disloce cu pikhamerul roca cântând în gura mare de parcă era pe vârful dealului, şi nu într-un abataj la nu
ştiu câţi metri sub pământ.
-->
Comentarii