Farfuria asta o am moștenire de la "Baba" ......Baba o avea de la boieru' Bădulescu, așa că să aveți grijă că dacă mi-o sparge careva ........cre'că aș fi în stare să-l omor!........ Așa le-a spus mama celor două copile de-o șchioapă, în speranța că acum o sa fie mai atente și mai grijulii cu farfuria unicat care pentru ea avea atâta însemnătate.
Eeeee, vremea a trecut, dar nu a șters vorbele mamei care se întipăriseră foarte bine în mintea celor două fetițe.
Rămase singure acasă într-o zi, cu instrucțiuni foarte clare cu ce aveau de făcut, inevitabilul avea să se întâmple.
-Toci, fată, tu, frunze la rațe? zice cu îngâmfare sora cea mare, către cea mică.
-Da' tu ce ai? De ce nu toci?
-Vezi că te spun lu' mama că scoseși limba azi la grădiniță și iei bătaie! Treaba ta!
D'apoi, nu-i era mai dragă bătaia! Și apucă surioara cea mică un braț de frunze, se duce la masa de sub bolta de viță de vie, ridică mușamaua așa cum vazuse pe mama, pune mâna pe topor și începe să toace. Mâinile ei mici si puternice făceau masa să vibreze. Vasele de pe masă au început să se deplaseze, printre care și farfuria preaiubită, preaslăvită, moștenirea unicat și cu atâta însemnătate sentimentală.
Și toc, toc, toc.... tac, tac, tac! Frunzele de floarea soarelui se transformau în bucățele din ce în ce mai mici. Masa vibra, obiectele se apropiau din ce în ce mai aproape de margine și surioara cea mare privea. Privea ca paralizată cum se duceau toate, ușooooor, ușooor spre marginea mesei. O forță nevăzută îi luase graiul și nu putea să facă nimic. Doar atât, se ruga. Se ruga intens să nu cadă farfuria prețioasă. Rugăciunea se pare că nu a fost îndeajuns de profundă pentru că un zgomot de cioburi împrăștiate a adus-o la realitate. Farfuria dezintegrată zăcea pe jos.
-Ce făcuși nefericitoooo!!! Acu' o să te omoare mama și eu n-o să mai am sorăăă!!! Ce mă fac eu, fată, fără tineeeee!!!; se auzeau bocetele surorii mai mari strângând-o inconștient în brațe pe cea mică..... Panica pusese stăpânire pe ea. Se și vedea singură, cu conștiința încărcată că nu făcuse nimic să salveze mărețul și preaslăvitul obiect care cerea viața surioarei la schimb. Plângeau amândouă ținându-se strâns în brațe și se sărutau ca și cum își luau adio una de la cealaltă. Lacrimile fierbinți se împreunau pe obrajii lipiți. Prin căpșorul surioarei supraviețuitoare deja se plimbau scene apocaliptice; oare cum și în ce fel o să o omoare mama pe sora cea mică? Mintea ei făcea fel și fel de scenarii.
- Ce aveți fată, ce dracu făcurați? Vecinele se strânseseră grămadă pe la poartă alarmate de țipetele disperate ale celor două.
-Zâceți, dădurăți foc la ceva? insistau de după gard. Fetele nimic, lipite una de cealaltă plângeau de sărea cămașa de pe ele
-Ia vez' Ioană, ce făcură fetele tăle? Țâpă, fatăăă! Ce țâpăăă, da' nu spun nimic!
Auzind numele mamei, cele două fetițe surori au ridicat ochii speriate . Mama auzise țipetele din deal, aruncase sapa și plasa cu merinde și o luase la fugă mâncând pământul să vadă ce nenorocire se intamplase la ea acasă.
-Ce aveți fată? Doamne ia-mă să mă iei, tu, pe mine! Hai, zâceți!
- Le intrebarăm și noi, da' țâpă și nu zâc nimic.......! repetau pe mai multe voci femeile panicate de peste gard, că doar ardea curiozitatea în ele. Ochii mamei stăteau să-i sară din orbite:
- Hai zâceți! Zâceți mumă, zâceți, că nu vă fac nimic.....orice-o fi! Zâceți, mânca-v-aș gura voastră!!!
Auzind aste' vorbe sora cea mare și-a luat inima in dinți și a întins un deget tremurând spre ceea ce fusese cândva farfuria prețuită.
-Ce-i? Ce să văd? O farfurie spartă? Dă-o la blestem!
-Da, da' e farfuria mata, de la Baba mata; și Baba o avea amintire de la boier Bădulescu .
Mama deodată s-a înmuiat ca o cârpă din care parcă se scurgeau ultimele picături de suflet. Închinându-se s-a apropiat de fetele ei, le-a prins blând în palme obrajii scorojiți de la sarea lacrimilor, s-a aplecat să le poată privi în ochi și le-a spus cu vocea gâtuită:
-Uitați-vă în ochii mei și să vă intre bine în cap ce vă spun acum!......Nimic pe lumea asta nu valorează și nu înseamnă pentru mine mai mult decât voi! Să vă intre bine în cap, pentru totdeauna!!! Ați înțeles? Vreau să vorbiți!
-Da'....mata ai spus.....! și mâna mamei a acoperit instantaneu gura fetiței oprindu-i vorbele.
- Știu ce-am spus! A fost o vorbă pe care am spus-o fără să gândesc că o s-o ia cineva atât de mult în samă...
Daniela
Povestirea face parte din volumul propriu “Stignița/ Povești cu și despre părinți”
-->
Comentarii
Cu mare drag!
Mulțumesc frumos, cu stimă, Vladimir!
Mulțumesc frumos, cu prețuire, Lenuș!
Frumos... felicitări, Daniela !
Lecturat cu mare drag...Felicitări!
https://revistacronostaifaslierar.wordpress.com/2019/10/01/mostenir...
https://agentiaizvordecultura.wordpress.com/2019/10/01/mostenire-ne...