Nişte gânduri tempestuoase răvăşesc pe cineva, nu-i dau pace. Îşi doreşte să scape de ele, să uite de existenţa lor, dar de fiecare dată când vrea acest lucru, are impresia că îl trage cineva de mânecă şi îl provoacă la o discuţie:
- Unde crezi că pleci? Crezi că plecând, scapi uşor? Pe oriunde te-ai duce, noi, gândurile tale, te vom urma! Suntem singurii tăi prieteni sau duşmani, ia-ne cum vrei, dar nu te vom abandona, niciodată!
- Nu vreau să mă urmaţi! Lăsaţi-mă în pace! Să fiu al naibii de nu-mi voi căuta drum spre o pădure, voi urca pe munte şi poate acolo, de frica jivinelor, voi uita de voi!
- Te-nşeli amarnic, omule! Hai, fugi! Fugi unde crezi că picioarelor tale li se pare drumul mai lesne! Fugi pe unde este asfaltul, care e întins ca pielea ta sau pe potecile aspre de pietriş şi gropi! Mai poţi s-o iei şi pe lângă colţurile clădirilor, bagă-te în beciuri sau în canalele cele mai ascunse, dacă vrei, sapă-ţi şi-o groapă provizorie, şi ascunde-te cât poţi! Dar tot te vom urmări, pentru că îţi aparţinem, din noi, tu te naşti şi mori de-atâtea ori!
- Eu nu vreau să mor! Ce prostii spuneţi acolo, scaieţilor? Că v-aţi prins de mine mai rău ca scaieţii!
- Ştiiim! Ştim că nu vrei să mori, altfel, ce ne-am face noi fără tine? Am rămâne simple bule de aer poluat, şi tu nu ne-ai mai auzi, şi nici nu vom mai putea urmări asiduu, pe nimeni! Că şi alţi oameni au gânduri, care nu ne-ar permite să intervenim pe-al lor teritoriu! Nouă ne place teritoriul minţii tale şi curbele din sufletul tău, care ne stimulează andrenalina, în funcţie de cum ne chemi!
- De ce? De ce vă-ncăpăţânaţi să mă urmăriţi? Ce câştigaţi voi dintr-un om amărât ca mine? Am şi eu durerile mele, şi nu vreau să le mai simt, nu vreau să-mi mai spintecaţi mintea şi sufletul, nu mai suport! Dar, datorită vouă, gândurilor, nu reuşesc să scap de aceste suferinţe!
- Nu poţi să scapi, pentru că nu vrei! Nu vrei! Nu vrei! Nu vreeei!
- Of, Doamne! Înnebunesc de tot! Nu mă lăsa, Doamne! Spune-le Tu să mă lase în pace, că nu le mai suport!
- Şi Domnul, şi Michiduţă sunt aproape de tine, dar, deşi nu ştii ce faci, tu îl asculţi acum mai mult pe Michiduţă, şi Domnul aşteaptă să-ţi întorci faţa spre El, pentru a merge mai departe!
- Gânduri nebune, ce sunteţi! Sunteţi de-o mie de ori mai rele ca scaieţii! Pe ăia te chinui să-i dai jos de pe tine, şi reuşeşti într-un final! Dar de voi nu mă mai scap, nici la paştele cailor! Doamne! Unde-o fi pădurea aia, muntele ăla? Că aşa cum am mai zis, mă duc să-mi fie frică de jivine!
- Duuu-teee, drept înainteee! Du-te unde vezi cu ochii, din partea noastră, că noi îţi suntem fideli, orice-ar fi, nu te vom părăsi!
- Offf! Tăceeeţi! Nu vreau să vă mai aud! Tu, gândule, cel care mă faci să mă gândesc la datoria din bancă, lasă-mă, oi vedea eu cum fac să plătesc ratele! Tu, gândule, cel care mă stăpâneşti atunci când mă gândesc cum să le pun copiilor, mâncarea pe masă, lasă-mă, şi tu! Oi vedea eu cum fac! Tu, gândule, în care mă gândesc că poate nevasta mă-nşeală cu Costel, poate că eşti un pui de Michiduţă, şi nu-i adevărat! Tu, gândule, cel care mă faci să mă gândesc la bătrânii mei părinţi de la ţară, că nu am mai ajuns de mult la ei, lasă-mă şi tu în pace, c-oi vedea eu cum am sa fac să ajung vara viitoare, să-i mai ajut la strânsul fânului şi la alte treburi ale gospodăriei! Tu, gândule, cel care mă faci să mă gândesc că poate de luna viitoare nu voi mai lucra, că se vor face restructurări, şi-atunci, cum mai răzbesc printre ele? Offf! Unde să fug, Doamne?!
- Hai, fugi! Găseşti tu drumul, cumva trebuie să te împaci cu noi, gândurile tale! Vezi cum faci, să nu uiţi de vreunul, că altfel, nu-ţi va da pace! Te vom zgândări până când nu vei avea încotro, te vom obliga să te descurci cu noi, într-un fel sau altul! Aaa! Şi să nu uităm! Lasă-te păgubaş în legătură cu pădurea, cu muntele şi cu jivinele! Că sufletul tău este pădurea, mintea ta e muntele şi vezi cum îl urci, ca să nu cazi înapoi! Şi pădurea, şi muntele, pline de jivine, sunt acum în tine, omule!
- Ceee? Oare, cum am ajuns la concluzia asta?
- Păi ai ajuns, omule, pentru că începi să urci pe munte, de aia! Şi acum ţi-ai întors faţa spre Dumnezeu! De aia! Vezi, să nu-ţi mai întorci faţa de la El! Hai, curaj! Mergi în treaba ta şi rezolvă-ţi problemele, tot ce te doare şi nu-ţi dă pace!
Omul făcu primii paşi înceţi, apoi iuţi din ce în ce mai mult pasul, rugându-se în sinea lui:
- Doamne, ajută-mă! Doamne, trebuie să o scot la capăt cumva, cu toate!
- Aşa, omule, aşa! Dă-i bice, nu te lăsa, şi-mpacă-te cu noi!
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii