Împlinisem trei anişori, dar ocupată cu joaca, habar n-aveam.
Mama - ca bun comandant, ce era - le ştia pe toate: când trebuia să mă spăl, să mă schimb de haine, să mânânc, să mă culc, etc. Eu, soldăţel prost - neinstrit. În afară de dulciuri, jucării şi prieteni de joacă, nu aveam nevoie de nimic. Voiam doar să mă joc, dar mama - prin funcţia ce-o deţinea, putea să dispună de timpul meu preţios. Când ţi se spune: „Eşti mică, faci cum spun!" poţi să te opui superiorului? Nu!
Culmea e că prinsesem şi vechiul Regulament: „ bătaia e ruptă din Rai!” şi abia aşteptam să cresc, să pot să mă joc după pofta inimii.
În ziua aceea, mama m-a chemat în casă. Clar! La ordin!
- Mergem la fotograf! – mi s-a comunicat milităreşte.
Am fost spălată, pieptănată şi îmbrăcată cu o rochiţă albă. Nu prea ştiam care este treaba cu fotograful, da’ mă gândeam: „tot o să fie bine, nu stau în garnizoană, ies din casă”.
Mai rău a fost când a trebuit să îmbrac rochiţa - hăinuţa de paradă. Eram obişnuită, pe terenul de joacă, să am doar pantaloni - echipament de instrucţie şi luptă.
Vă amintiţi pantalonaşii bufanţi, cu pieptăraş şi bretele - şpilhozeni? Erau în trend! Toţi copiii din curte purtau, în pas cu moda, şpilhozeni. Deci, fără ei, nimeni n-ar fi ieşit din casă.
Mama a venit cu argumentul:
- Fetiţele se îmbracă cu rochiţe, uite şi păpuşa are! şi mi-a arătat în vitrină o mogâldeaţă cu rochiţă din dantelă, cu părul ondulat, cu ochii căprui care clipeau. Eu o consideram a mamei (nici nume nu-i pusesem), fiindcă nu aveam voie să mă joc cu ea. Era păpuşa bibelou! Mă jucam doar cu Sanda - păpuşa de cârpă, spălată şi iar spălată; asta fiindcă eram o mămică foarte grijulie, iar copilaşul meu era tare obraznic şi se murdărea mereu.
-Bine, mă îmbrac cu rochiţă, dar mi se văd chiloţeii şi râd copiii de mine. Vreau şi şpilhozen!
Comanda mamei a fost scurtă şi fermă: „Nu! Faci cum îţi spun!”, iar eu ispăşită, urgent mi-am ocupat în pluton locul - cel de trompetist, şi am început să urlu. Doamne, ce trâmbiţă aveam!
M-am trezit, luată de mână şi dată pe uşă afară.
- Să nu pleci, mă aştepţi până mă îmbrac şi mergem la fotograf! Buf! şi mama a închis uşa.
„Unde să plec? Mă vedeau copiii!” Muream de ruşine fiindcă nu aveam şpilhozen, aşa că m-am aşezat ghemuită - „ciuciu”, mi-am tras marginea rochiţei peste picioruşe, Doamne fereşte! să nu se vadă ceva pe dedesubt şi plângeam cu sughiţuri. Atunci se găsiseră şi vecinii să vină de la lucru acasă. Defilau toţi prin faţa mea, se opreau să mă întrebe ce-am păţit, mă compătimeau, mă încurajau că e tare frumoasă rochiţa, că arăt ca un fluturaş, dar eu: „Nu şi nu!” şi hohoteam.
"Of! Şi tata întârzie atât de mult!"
Ca mine, în acel moment, nu exista soldăţel mai amărât.
Tata (locţiitorul comandantului suprem) n-a apărut să mă salveze.
Pe drum mi s-a făcut instructajul. Ce mai, total neinstruită!
În pas de defilare, ne-am apropiat de ţintă - studioul foto.
Nici nu gândisem că dumnealui - fotograful, era în cârdăşie cu altul. Îşi pusese studioul exact după frizerie şi era musai să treci mai întâi pe la tuns şi apoi la pozat. Cică, să arăţi îngrijit!
Cred că am urlat şi pe acolo (mama spune că da), nu-mi amintesc. Probabil, fiindcă la frizer şi fotograf, am urlat cu neruşinare...
Vreau să mă prezint la casting.
Ce spuneţi? Am vreo şansă sau sunt prea „mikă”?
-->
Comentarii
Camelia C, mulţumesc! Citind textul meu, sper să fii zâmbit.
Irina Lucia Mihalca, mulţumesc de trecere şi video. Amintirile le păstrez pentru zile ploioase şi le redau celor din jur pentru a le însenina chipul.
Incantatoare amintiri din copilarie
M-ai amuzat teribil cu aceasta povestioara atat de frumos redata! Frumoase amintiri! Pastreaza-le, acolo, in adancul sufletului tau. O comoara de nepretuit!
https://www.youtube.com/watch?v=ZMsXCA1IMHU
La multi ani copilului din tine!
Ei, uite că încă cineva a postat o impresie din copilărie... Mulţumesc, Lucia Secoşanu!
Dulce poveste!
Comandantul meu, mă tunsese cu breton, pe care mi-l ”aranja” cu ulei de păr...
Nu-mi permiteam să plâng de ciudă! Mai apoi, mi-ar fi dat ”motiv” să plâng, ca să știu pentru ce bâzâi...
Povestea ta, mi-a plăcut muuuult!
Cu drag, Lucia
Mulţumesc, Mihaela! Prin textul acesta doresc ca să ne reamintim de copilărie. Fiecare are câte ceva de spus, important e să împărtăşească cu ceilalţi.
Ai toate şansele dragă Mihaela arătai superb cum spui chiar tu în această povestioară erai pregătită şi instruită de comandantul MAMA.Mai facut să mă simt copil pentru o clipă amintindu-mi cu plăcere anii copilariei,eu pe lângă faptul că mă îmbrăca cu rochiţe trebuia să mai port şi fundiţe pentru că aveam părul lung şi de fiecare dată când trebuia să mergem undeva îmi făcea două codițe și bineînțeles nelipsitele fundițe.
Te felicit din tot sufletul mi/a plăcut tare mult.