Văzduhul freamătă străpuns de patimi și ispite,
cu pieptul desfăcut,
sprijinit pe creștet de dumbravă,
amurgul suflă cu buze carmin în șperla unor nori,
după suspinul ploii,
cerul sfâșiat de ciocuri răzvrătite stă să cadă-n zdrențe
pe sânii și coapsele firelor de iarbă,
replicate-ntr-o infinitate de mărgăritare cristaline.
Zugrăvind simfonii de culori peste ipostaza-i tainică,
natura-și foșnește rochia de gleznele privirii.
În iureșul năvalnic al clipelor,
doar nimicul amorțește în clepsidra anotimpurilor;
cu sufletul jilav,
râului cât o șoaptă de munte
pietrele-i stau mărturie desculță și nevinovată.
Cu reverența umbrelor pânꞌ la pământ,
într-o magie neînțeleasă,
scutul întunericului se lasă-ncetișor în faptul serii.
Pegas-ul vântului își aruncă umbra nomadă peste pădure;
năzdrăvanul armăsar aventuros se înspumează în frunzare.
Stăpână peste brazda cerului,
pe jumătate goală,
luna-și gospodărește semănătura de astre destrămându-se duios...
Mă văd ademenit în noaptea furatului fecioarelor;
în spațiul acesta, simt libertatea noțiunii de a fi;
fulgerând străvechi dorințe,
oceanul de gânduri murmurate își mută esența-n amintiri.
Melancolice și tăcute,
amprentele umbrelor prelungi pășesc timid cu picioare lungi:
inima se-nviorează,
i se-aud bătăile prin ziduri de piatră;
ceasornicul scufundat în șuvoiul sângelui
ticăie măsura unor vremuri apuse...
Pe atunci,
în fiecare dimineață,
mama-mi turna laptele-n farfurie
și-l aromea cu coajă de pâine aurie,
cărțile erau îmbălsămate cu mireasmă de gutuie,
buzunarele erau pline de nuci...
Acum,
gutuile pătrate cu obrajii înfrigurați prohodesc tăcerea...
părțile se desfac; centrul nu li se mai poate aține,
(Drobeta-Turnu Severini, 2O17, O9 septembrie)
-->
Comentarii
Mulțumesc, AURELIA! O seară frumoasă!