După ce se pun de acord cu nevestele, depun o parte din bani la bancă pe numele acestora şi se pregătesc de plecare. Un telefon către Lică şi pregătirile sunt încheiate.
Cele două neveste, Lena şi Maricica n-au de ales. Sunt împăcate doar la gândul că, fiind amândoi, se vor controla reciproc şi ajuta în caz că se ivesc necazuri. Bărbaţii n-au fost în stare sau n-au vrut să le dea lămuriri prea multe. Ele ştiu că se vor asocia la afacerea cumnatului, contribuind cu bani şi vor încerca să plece în străinătate. Unde? Habar n-au.
Călare pe maşina cu plinul făcut, bărbaţii hotărăsc o perioadă de pauză în obiceiurile dobândite de-a lungul anilor, renunţând l-a orice lichid pe bază de alcool. Ori devin serioşi, ori dau chix, lucru devenit evident pentru amândoi. Nu la fel de clar le este dacă se vor ţine de promisiune.
***
Opririle de pe şoseaua spre sud îi conving, odată în plus, că lumea este în mare jale. Cu excepţia peisajului, nimic nu-i deosebeşte pe conaţionali. Aşa pare la prima vedere, iar ei n-au timp să aprofundeze chestiunea. Privesc pe ici pe colo, văd ce văd, nimic din ce i-ar fi interesat şi trec mai departe.
Marcu remarcă:
- De oameni necăjiţi, zbătându-se pentru orice nimic, nu duce lipsă ţara asta.
- Toată nădejdea este către CEL de Sus, dar şi EL are o grămadă de tâmpiţi cărora să le poarte de grijă. Prea puţini se descurcă singuri, mult prea puţini.
- Cel mai grav e că toată această mulţime aflată într-o căutare continuă nu înţelege ce se întâmplă cu ea. Oamenii trăiesc un coşmar ce nu se mai sfârşeşte.
- De ce oare?
- Toţi visează cu ochii deschişi, dar îndreptaţi în direcţie greşită şi, pe deasupra, au orbul găinii. O pâclă densă îi împiedică să vadă şi nici speranţe că se va risipi nu sunt. Şi totuşi, soluţia e simplă, trebuie să caute.
- Unii ştiu unde, ce şi cum şi găsesc, spune Tudor, uşor nemulţumit şi ironic.
- Printre ei şi noi, chiar dacă nu am ales cele mai sănătoase şi sigure poteci.
- La urma urmei, ce-i bun şi ce-i rău? Fiecare îşi are propriile reguli şi convingeri după care se călăuzeşte. Aceleaşi legi pot fi bune pentru unii şi... aşa că...
- Măi Tudore, cred că nu are nici un rost să căutăm modele. Trebuie să ne creăm propriul model, aşa cum ne duce capul şi ne îndeamnă sau ne permite conştiinţa, fără a exagera.
- Şi mai ales, fără a afecta pe cei din jur. Înainte!
- Dumnezeu are grijă să îndrepte ce strică oamenii.
- Eşti sigur?
- Nu, dar cine are pretenţia că-i Dumnezeu, în mod sigur trebuie că ştie ce face. Nouă ne revine sarcina să-i urmăm planul, fără să ne punem întrebări.
Tudor nu pare prea convins:
- Chiar aşa? Oricum, dacă se va întâmpla vreodată ca cineva să găsească răspunsuri la toate, nu noi vom fi aceia.
- Deci... dacă lăsăm pluta să ne ducă, tot în mare ajungem. Trebuie doar să vâslim din când în când, pe la cotituri, să nu ne proptim în vreun mal.
- Hai plutaşi la drum! strigă Tudor, ridicând mâinile de pe volan.
Sub un soare imposibil, cei doi străbat şesurile Moldovei într-o linişte nefirească. Spre seară, maşina obosită îşi găseşte adăpost la umbra casei lui Licâ, ocupând jumătate din trotuar.
Gazdele trebăluiesc pregătind gospodăria şi animalele pentru odihna de peste noapte. Oprirea unei maşini străine în dreptul casei nu trece neobservată, drept care, poarta se deschide şi în pragul ei apare însuşi proprietarul. Cu oarecare surprindere în glas, acesta i se adresează lui Marcu:
- Nici într-o sută de ani nu mă gândeam să revii către noi atât de curând, dar dacă tot ai făcut un asemenea efort, pofteşte în şopronul nostru dimpreună cu amicul tău. Îmi închipui că ai avut motive dintre cele mai serioase pentru a te obosi la un drum atât de lung şi pe o astfel de căldură.
- Bine te-am găsit, neamule. Ţi-l prezint pe însoţitorul meu, Tudor, membru activ în breasla din care, cu onoare, facem parte. Sper că trei sugative să nu sece Dunărea.
Cam zăpăcit de caracterizarea ce i s-a făcut, Tudor dă mâna cu gazda şi tace. Marcu croncăne mai departe:
- Adapă-ne, dacă ai cu ce, că tare suntem însetaţi. De înnoptat, găsim noi un ţol să-l intindem undeva sub lună.
- Dacă nu vreţi în casă, să ştiţi că am unul în cuşca câinelui şi vi-l fac cadou. Da’, până se face noapte, haide-ţi să vedem cum alungăm seceta, că, parcă, de mâncare n-am auzit nimic. Tudore, zăpăcitul ăsta e aşa cu toată lumea sau face numai pe nebunu’, când îi vine chef?
- Aşa-i de când îl ştiu, din negurile vremurilor. Mai rău e că are o influenţă nefastă şi asupra celor care au ghinionul să-şi facă de lucru cu el.
- Taci, mă! Influenţele nevaste sunt reciproce şi e greu de spus cine pe cine educă. Nu-i aşa Lică?
- Eu constat o prostire generală. Întâlnesc din ce în ce mai rar oameni ce pot fi consideraţi normali şi nici de aceia nu sunt convins. Revenind la ale noastre, ce program aveţi, aşa, ca proaspăt sosiţi?
- Să-ţi consumăm rezervele de zeamă roşie.
- Asta aţi început, deja. Mă gândeam că poate sunteţi obosiţi.
- Nu te mai gândi. Am venit cu o treabă la tine. Oamenii serioşi au treburi.
- Vrei să spui că sunteţi, pardon, că eşti serios şi trebuie să te cred?
- Absolut. Suntem neserioşi pe dinafară, înăuntru-i leopardul.
- Aoleu! Mor să văd leopardul. Când deschideţi cuşca?
Marcu priveşte spre Tudor întrebător, iar acesta îi dă verde printr-o mică mişcare a capului.
Marcu către Lică:
- Ştii că aveam de primit nişte bani.
- Da, destul de mulţi. Amândoi?
- Amândoi. Am lăsat ceva acasă la neveste şi copii şi cu restul am venit la tine. Fără prea multe vorbe, că nu eşti omu’...
- Chiar aşa!
- Ne-am hotărât să plecăm undeva în străinătate, la muncă. Îţi lăsăm în administrare capitalul nostru cu obligaţii minime. Considerăm că nu are rost să irosim banii în afaceri separate şi negarantate.
Lică priveşte atent figura lui Tudor, care tace, şi înţelege că hotărârea e luată, orice întrebare fiind de prisos. Prinde ceaşca de vin cu ambele mâini fără să spună ceva, doar aşteptând continuarea expunerii lui Marcu. Acesta reia:
- În ce mă priveşte, faci ce vrei cu banii. Ai grijă de Maricica şi de băiat cât lipsesc eu...
- Si dacă Marian pică admiterea?
- Reuşeşte, dă-l în mă-sa! Ştiu ce am la uşă. Deci... nu am alte pretenţii. Dacă rămân ceva bani, vedem mai târziu ce şi cum, dacă nu, nicio pagubă. Despre el, domnul asociat Tudor, ceva asemănător. Dacă iese, bine, dacă nu...
- Vreţi să mă extind, să fac afaceri mai barosane?
- Ţi-am spus, faci cum crezi. Dacă ne pricepeam la afaceri mai bine decât tine, nu mai veneam. După ce ne aranjăm plecarea, îţi lăsăm şi maşina dumnealui. Poţi s-o foloseşti tu sau poţi s-o vinzi pentru mărirea capitalului. În nici un caz nu iei credit. Te întinzi cât îţi permite plapuma noastră.
- Şi familia lui Tudor? Sau nu are?
- Are, da’, e treaba Maricicăi. Te va anunţa dacă are nevoi şi de ce natură. Sperăm să le ajungă de cheltuială cât le-am lăsat noi. Şi-apoi, n-avem de gând să murim acolo unde vom pleca.
Tudor întăreşte cele spuse:
- Numai dacă apare ceva neprevăzut vor cere ajutorul tău. Cum spunea şi Marcu, obligaţiile tale sunt minime. În caz de eşec, paguba va fi a noastră, ne asumăm riscul, dar nu cred să fie cazul.
- Mulţumesc de încredere, dar dacă vă trag în piept? Ce vă face să credeţi că voi face cum aţi spus?
- Mergem pe încredere.
- Hârtii, ceva? se interesează Lică.
- Aiurea! Închipuieşte-ţi că s-ar putea să te belim, dacă ne tragi în ţeapă, glumeşte Marcu
- Cam multă încredere şi prea dintr-o dată. Ar trebui să fiu suspicios?
- Hai, mă! Am văzut eu cum merge treaba când am fost împreună la Constanţa. De ce ar fi altfel acum?
- Mă mai gândesc. Dacă întreabă cineva de unde am bani? Sunt destui care...
- Îţi lăsăm un cec pe numele nostru şi cu împuternicire pentru tine. Întreabă cineva, ai împrumutat de la noi, iar noi suntem şomeri despăgubiţi de stat.
- Şi voi ce vreţi, Turcia, Israel...?
- Tu ce zici?
- S-au prăjit mulţi pe-acolo. Nu merge, trebuie altceva.
- Ai altă variantă?
- Se caută voluntari pentru Bosnia sau cam aşa ceva, dar nu ştiu condiţiile.
- Ar fi ceva.
- Vă simţiţi în stare? Nu vă e frică?
- Frică? Ţi-e frică Tudor?
- Nu, dacă ai tu grijă de mine, să nu-mi ia cineva scalpul.
- Crezi că primesc ăia doi neisprăviţi ca noi?
Lică se gândeşte puţin:
- Păi, nu ştiu! Mă gândesc să mergeţi ca auxiliari, nu neapărat la combatanţi. Oricum se face o instruire în prealabil. Mă pot interesa.
- Fă bine şi interesează-te mâine, cât ne ocupăm noi de cecuri şi de altele. Să nu fie prea târziu.
- N-aş crede că se înghesuie prea mulţi. Ce specializări aveţi?
Marcu începe să se laude:
- Ingineri topografi, geologi, transmisionişti. salahori...
- Dacă o mai fi valabil ce ştim noi. Tehnica de acum e alta, îl temperează Tudor.
- Ce dacă, învăţăm! Tu eşti şi şofer, eu şomer, putem trage cu mătura, spăla maşini şi tunde iarba. Or găsi ce să ne dea de lucru, poate chiar au WC-uri pe roţi, iar tu eşti specialist în domeniu.
Nedumerit, Lică se întoarce către Tudor:
- Ce vrea să zică?
- Ce să zică, face pe deşteptu’ când o ia la cap!
- Ce zici, măi, vânător de muşte? Suntem la egalitate, dacă nu ţin seama că ai burta mai mare.
- Uite aşa îmi toacă nervii.
- Bănuiesc o reciprocitate. Eu nu mi-aş bate capul. Cunosc şi alţi măcelari de acest tip.
- Nu-mi bat, da’, cine-l aude, mă ia de prost.
- N-are importanţă ce cred alţii. Voi să fiţi sănătoşi!
În atmosferă plutesc aburi de alcool şi miros de creiere încinse. Marcu continuă tachinarea:
- Dacă mă gândesc bine, el nu-i sănătos în totalitate.
Lică:
- Nu eşti mai breaz nici tu.
- Parcă tu cum eşti?
Discuţia se întrerupe la apariţia veşnicului peşte prăjit, a mămăligii şi a mujdeiului. Odată cu cina intră în încăpere şi Mia. Auzind ultimele replici, grăieşte:
- Bag seama că aveţi nevoie de ceva care să vă ţină ocupată gura un timp. Iaca, v-am adus specialitatea caselor din malul Dunării. Poate răriţi şi cu adăpatul. Sau nu aveţi nici o treabă mâine şi vreţi să staţi cloşcă?
Bărbaţii tac mâlc. Nici unul n-are chef de un dialog în afara preocupărilor curente şi oarecare respect pentru partea sensibilă a speciei umane se mai găseşte pe la fiecare din cei trei masculi ameţiţi. În loc de răspuns, trec la desfiinţarea nevinovatelor fiinţe acvatice, având grijă să nu le rămână ceva în gât.
Mia iese lăsându-i în plata Domnului. Ca toate femeile, ştie că nu trebuie să-şi facă de lucru cu un bărbat care şi-a umplut burta cu vin şi continuă să îndese în ea, deşi, fizica spune că lichidele sunt incompresibile, ori aici are de-a face cu trei indivizi dispuşi să contrazică orice lege a naturii.
Foamea îşi arăta eficienţa. Ocupaţi cu dezosarea peştelui, oamenii uită subiectul discuţiei, setea se mai potoleşte, iar intelectul tulburat de la funcţiile normale se limpezeşte aproximativ. .
Către sfârşitul festinului, Lică întreabă:
- Bă, aveţi banii cu voi?
- Sigur. Sunt în maşină.
- Sunteţi nebuni?
- Nu m-ai învăţat tu unde-i cea mai bună ascunzătoare?
- Eu am uitat de ei, bă! Scot maşina mea şi-o bagi pe cealaltă.
Deschid poarta, schimbă maşinile, apoi dau stingerea.
Muntenii îşi petrec noaptea în curte, întinşi pe două paturi pliante şi acoperiţi cu cearşafuri, ca măsură inutilă împotriva ţânţarilor. După o zi lungă, sub un soare încins peste măsură, răcoarea nopţii pare o binecuvântare, iar prezenţa ţânţarilor mai puţin sâcâitoare.
***
O dimineaţă frumoasă şi albastră îşi întinde pânza de lumină deasupra celor doi. Se trezesc, dar rămân întinşi în pliante privind cerul.
- Nu ţi se pare ciudat, Tudore? Parcă lipseşte ceva din dimineţile noastre din timpuri trecute.
- Ba da. Lipseşte mahmureala, dar bănuiesc de ce.
- Ştiu şi eu. Am băut vin adevărat, nu surogate preparate clandestin de tot felul de indivizi dubioşi pe care tu îi plângi. Îţi aminteşti şliboviţa şi „Doi ochi albaştri” de pe vremuri? Nici după ele nu eram mahmuri.
- Eram, dar nu ca după poşirca de vodcă de azi.
- Nu-mi vine să cred că am făcut praf în trei un bidon de cinci litri, în câteva ceasuri.
- Ce facem, Marcu, aşteptăm să se trezească şi gazdele sau mergem unde avem treabă?
- E prea devreme. Ce vrei să faci la ora cinci dimineaţa în oraş? Oamenii normali se trezesc pe la şapte. Numai dacă vrei să mergi la prăşit te scoli cu noaptea-n cap.
- S-au dacă eşti navetist.
- Mai că aş aprecia guvernul că ne-a făcut un bine scăpându-ne de-aşa povară.
- Nouă, poate, dar ceilalţi? se arată îngrijorat Tudor.
- De asta-ţi faci tu griji? De noi s-a interesat cineva vreodată? Eu n-am fost întrebat altceva decât dacă mi-am făcut treaba. Nici dacă sunt mulţumit de ceea ce fac, nici de cât câstig, nici nimic. Niciodată.
- Mama ei de viaţă! Numai obligaţii şi când vrei şi tu ceva, sula. Crezi că bogaţii de azi au muncit mai mult decât noi?
- Pe dracu’! N-ai băgat de seamă că cei ce muncesc mult n-au niciodată nimic? Îţi spun eu, cu cât munceşti mai puţin, cu atât ai mai mult.
- Să fiu al naibi dacă n-ai dreptate! De ce să ne omorâm atâta?
- S-o luăm uşurel. Toată ziua avem timp să frecăm drumurile. Dacă începem prea devreme, ne rămâne prea mult timp şi va trebui să-l umplem cu ceva în vreo crâşmă.
- Şi noi am hotărât că nu mai vrem asta.
- Aşa am hotărât, dar aseară nu ne-am ţinut de cuvânt.
- Ei! A fost o ocazie specială, se scuză Tudor.
- Mi-ar plăcea să am ocazii din astea cât mai dese.
- Nu se poate. Ce-ar fi să căutăm o soluţie locală pentru banii noştri şi să nu ne pierdem prin străinătăţuri. N-ai auzit ce-a spus Lică? Puţini din cei plecaţi s-au ales cu ceva. Cei mai mulţi s-au prăjit. La fel de bine putem să ne ardem şi noi.
- Eu aş fi de acord cu tine, da’ ce putem face?
- Chiar aşa. Văd că şi cumnatul tău se teme să nu fie întrebat de unde are banii. Noi, care n-avem niciun fel de afacere, de unde scoatem atâţia bani dintr-o dată?
- Da’ ăia de la care i-am luat, cum dracu’ fac?
Tudor crede că are răspunsul:
- Acte false, ajutor din străinătate...
- Şi noi de ce nu putem face la fel?
- Pentru că nu ştim cum.
- Atunci să învăţăm.
Lică se apropie de ei.
- Ce vreţi să învăţaţi? Aveţi de gând să vă recalificaţi?
- În ce? Sunt şomeri de toate calificările. Noi mai lipsim. Ne întrebam cum să devenim bogaţi, fără să ne întrebe cineva de sănătate.
- Aveţi aşa de mulţi bani, încât să intereseze pe cineva de unde?
Marcu se întoarce o clipă spre Tudor, privindu-l întrebător. Revine către Lică şi-i spune:
- Dacă deschidem maşina şi-ţi arătăm ce avem acolo, mă tem că au să-ţi cadă dinţii. Vrei să rămâi ştirb?
- Ca să glumesc şi eu, nu cred că-mi puteţi arăta ceva care să-mi demoleze dinţii.
- Bine. Să nu spui că nu te-am prevenit. Hai încoa'!
Musafirii se ridică din aşternuturile improvizate. Tudor deschide maşina şi ţine portiera pentru Marcu. Acesta intră pe locul şoferului şi deschide cealaltă portieră poftindu-l pe Lică:
- Stai pe scaun, să nu cazi când ai să vezi stele verzi. Aşa. Aşează-te comod.
Marcu se apleacă şi scoate de sub banchetă două sacoşe din plastic pe care şi le pune în poală. Alege una dintre ele şi o băgă sub nasul cumnatului.
- Miroase întâi aici, să-ţi obişnuieşti simţurile!
Lică desface punga şi priveşte în interior. Zice:
- Mormane de-astea am văzut, da’ nu aşa mari.
- Da! Nu te impresionează deloc?
- Hm! Parcă o ţâră, da’ nu prea mult.
- A dracului pielea pe tine! Nu vrei să recunoşti. Asta e! Te învăţ eu minte să spui adevărul. Dă punga încoa’ şi ia-o pe-asta, da’ să nu leşini că nu-ţi fac respiraţie gură la gură!
Lică apucă cealaltă pungă, mai puţin plină şi băgă mâna în ea scoţând un pachet de hârtii verzi, frumos legate. Priveşte pachetul şi îl aşează repede alături pe banchetă. Desface punga cu amândouă mâinile şi îşi băgă capul în ea rămânând cu el acolo.
- Ce faci, mă, inspiri aurolac? Scoate-ţi capu’, că te sufocil
Lică scoate capul şi rămâne privind fix prin parbriz. Mâinile-i ţin în continuare punga deschisă. În picioare, lângă portieră, Tudor izbucneşte în râs. Marcu apucă sacoşa din mâinile lui Lică şi o azvârle lângă cealaltă sub scaun.
- Vezi, tu, măi Lică...
Lică gândeşte adânc şi nimic din jur nu-l poate tulbura.
Marcu ţipă la el:
- Măăl Chem salvarea, dacă nu te mişti. Ai paralizat? Tudore, du-te la frigiderul ăla şi...
- Nu-i nimic în frigider, am băut tot aseară.
- Mai are, în altă parte, da’ n-ai cu cine vorbi. Scoate vodca noastră din portbagaj, că nu avem nevoie de ea, el are.
Todor vine imediat cu sticla desfăcută şi o pune în mâna lui Lică, îndemnându-l:
- Bea, la naiba!
Lică bea, mai exact, e obligat să bea. Iese din maşină. Îşi pune coatele pe portieră şi capul în mâini. Ceilalţi îl privesc şi aşteaptă să spună ceva. Nici gând. Lică se mişcă în căutarea sticlei de vodcă şi reuşeşte s-o apuce din mâna întinsă a lui Tudor. În cele din urma reuşeşte să articuleze.:
- Nu pot să cred!
- Ce? Nu vrei să crezi ce vezi? Să ţi-i mai arăt odată?
- Nu, nu! Spuneţi ceva, spuneţi-mi că nu am vedenii.
- Aiurea! Sunt nişte bani şi-atât.
- Cam mulţi.
- De-aia trebuie să plecăm. Nu ştim ce să facem cu ei, cum să-i folosim fără să ne deranjeze careva. De banii ăştia nu mai ştie nimeni, nici măcar ce-i ce ni i-au dat. Tu eşti al treilea.
- Cât aveţi acolo?
- Am uitat, ocoleşte Marcu răspunsul. În lei sunt câteva sute de milioane.
- Nu se poate!
- Ne-a fost mai uşor să-i obţinem decât să îi folosim, motiv principal pentru care am venit până aici.
- Sunteţi inconştienţi. Nu vă da-ţi seama că... îmi dau seama?
- Ce, că nu sunt bani cinstiţi?
Lică dă afirmativ din cap. Cumnatul continuă:
- Ba. Sunt foarte cinstiţi. Adică... dintr-un anumit punct de vedere. Noi nu ne facem mustrări de cuget şi tu cu atât mai puţin. Ni i-a dat cineva care are prea mulţi.
- Lasă! Nu vreau să ştiu. Ori de unde îi aveţi, de vreme ce nu puteţi ieşi cu ei pe piaţă... E clar!
- E clar pe dracu’! Ai idee câţi bani din ăştia sunt în piaţă? Ăia de unde sunt? Au crescut în copaci? Nu suntem proşti că am cules şi noi, proşti suntem că nu ştim ce să facem cu ei!
LIcă face nişte socoteli şi spune:
- Compensaţia voastră, maşina vândută şi ceva pe deasupra e cam puţin, dar fără necazuri. Restul ar însemna să-i îngropaţi pentru foarte multă vreme.
- Exact. Plecăm în străinătăţuri şi gata. La întoarcere scoatem paralele pe piaţă. Cine poate ştii câţi bani am câştigat pe unde am fost?
Tudor, spectator atent la atitudinea lui Lică, îi zice:
- Spune cât să-ţi punem pe cec fără probleme.
- O sută de milioane, nu mai mult. Atât pot justifica eu cu ce am. Maşina o adaug ulterior, după ce văd care-i treaba.
- Noi plecăm în oraş şi nu ştim când ne întoarcem. Ne spui diseară ce şi cum. Rămâne cum am stabilit. Mergem, Marcule, sau mai vrei să spui ceva?
- Mergem. Aşa rămâne, Lică. Diseară ai cecul şi faci cum ştii mai bine, iar noi o întindem. Dacă murim pe undeva, considerâ-i cadou. Treaba ta dacă vorbeşti cu Mia, noi nu ştim nimic. Pa!
Poarta se închide în urma lor, iar ei se pierd în lungul străzii, lăsându-l pe bietul Lică să le rezolve belelele.
***
Spre seară, îl găsesc pe Lică la masa din curte bând vin. Le spune:
- Staţi jos. Luaţi şi voi, nu?
- Luăm. Nu mai avem nimic de făcut.
- Am umblat toată ziua ca un nărod, reia Lică. Am pus tot felul de întrebări pe la cunoştinţe şi pe la cine vrei şi nu vrei.
- Şi?
- Nu se poate face nimic. Suma e prea mare, aşa că... am să dezvolt afacerea mea cu banii ce mi-i lăsaţi. Nu că vreau eu, dar soluţia voastră cu plecarea e singura ce pare să rezolve situaţia. Mamă, ce bătaie de cap! N-aş fi crezut niciodată că cineva poate să aibă bani şi să nu-i poată folosi.
- Nu te mai frământa. Dacă ţi se pare că-i prea greu, poţi să renunţi. Noi oricum plecăm.
- Să renunţ? Aşa prost mă crezi? Sunt cam zăpăcit acuma, atâta tot, dar îmi revin repede.
- Atunci, uite banii. I-am pus la bancă.
Marcu îi întinde documentul, Lică îl ia, dar nu insistă asupra lui, intră în casă şi revine cu mâna goală.
- Mia a fost calul de bătaie azi. A trebuit să rezolve toate treburile noastre singură şi-acum nu-i acasă. N-am găsit nici copiii.
- I-ai spus ceva?
- Nu i-am spus, dar trebuie să-i spun. Toate afacerile noastre le descurcăm împreună. Nici nu se poate altfel. Unul singur dă de ceasul morţii cu toate hangaralele.
- Bun. Ne mai suporţi o zi, două, pe urmă plecăm la Bucureşti.
Tudor:
- Am uitat ceva, Marcule! Mai avem ceva de rezolvat.
Se duce la maşină şi revine cu un pachet pe care i-l întinde lui Lică, spunându-i:
- Trebuie să adăpostim pachetul ăsta undeva.
- Ce-i in el?
- Uită-te!
Lică desface pachetul şi îl inchide la loc:
- Nu, asta nu! Faceţi ce ştiţi cu ele. Am copii, vizitatori... nu pot ascunde puşcoace. Duceţi-le undeva pe malul Dunării, numai nu la mine.
- Ne descurcăm. Nu vrem să le pierdem, pentru că nu se ştie ce vremuri ne aşteaptă. N-ar trebui să te sperie. Sunt convins că au destui aşa ceva pe lângă casă.
- Or fi având. Nu-i treaba mea. Mai bine mă las jefuit, decât să folosesc ăsta.
Marcu pleacă iar pe arătură:
- Ai să-ţi schimbi părerile în timp, când vei vedea că nu se poate fără. Democraţia noastră e un fel de aiureală în care fiecare îşi face de cap, confundând libertatea cu anarhia. O să-l punem în seiful de la bancă, împreună cu restul de bani. Voiam să-ţi lăsăm şi ţie cifrul, înainte de plecare, l-am stabilit cu nevestele. Bineânţeles că nu le-am spus ce nevoie avem de el. Nu ştiu cum să-ţi explic, dar nevestele noastre nu ştiu de dolari. Ne-am gândit că-i mai bine pentru ele. Ar fi bine să faci la fel. În caz de ceva nu trebuie să aibă de suferit şi familia.
- Încep să mă sperii.
- N-ai de ce, doar că femeile au gura mare şi rezistă greu să nu cheltuiască, ştiind că au ce.
- Aici aveţi dreptate. Am să văd cum fac.
- În concluzie, îţi lăsăm cifrul sau nu? Poate vei avea nevoie de bani sau se iveşte ceva neprevăzut.
- Îl vreau, da’ fără pistol.
- Încăpăţânat! Bine, da’ o să-ţi pară rău.
- Luaţi~l cu voi la Bucureşti. Îl ascundeţi acolo pe undeva.
- Tudor, scrie cifrul pe-o hârtie, să-l memoreze aici de faţă. Treaba lui dacă-l pierde din cap.
- N-ar fi mai bine mâine? Acum e băut.
- Nu! Dacă îl ţine minte până mâine, bine, dacă nu...
- Îl ţin, fi fără grijă! se grăbeşte Lică să îi liniştească.
- Te cred. Nu eşti prost să scapi o asemenea castană.
Lică se încruntă, ceea ce-l face pe Marcu să se corecteze:
- Am glumit. Dacă era aşa, nu veneam la tine. E bine?
Lică nu răspunde. ia cana cu vin şi bea în timp ce Tudor scrie ceva pe pachetul de ţigări şi îl împinge în faţa lui:
- Uită-te bine şi închide ochii pe urmă.
- Gata. Poţi să-l iei. L-am fotografiat.
Tudor ia pachetul şi îi mâzgăleşte.
- Mai avem ceva, Tudore, actele maşinii, fără ele nu se poate folosi de ea.
- Ai dreptate.
***
Două geamantane de acelaşi tip, dar de culori diferite, stau cuminţi deasupra lui Tudor şi Marcu, instalaţi în acceleratul de Bucureşti.
***
-->
Comentarii