Într-o clipă de mister, în faptul serii
Mi-am aruncat privirea-n sus...
Pe Calea Nemuririi,
Spre Adoratul meu Iisus.
Dar, văd un chip într-o mantie albă, strălucind,
Ce cobora în haos, adâncul luminând.
Era Preafericita învăluită-n raza măreţiei,
Ce cobora prin minunata poartă a Împărăţiei!
Îmi plec genuchii, smerindu-mă deplin
Înaintea imaculatului, alb crin,
Cum cobora plină de graţie, scara,
Preacurata, Preamărita, Maria Fecioara.
Oare, Ea, fumuseţea cea întruchipată,
A coborât în faţa unei făpturi atât de neajutorată?!...
Ea strălucind ca un soare,
Eu o simplă şi umilă cerşetoare?!...
Ea sclipind ca steaua mărilor,
Eu cu truditu-mi suflet, plin de dor ?!...
Ea cea cu glas dulce ca mierea,
Cu răsuflarea-i caldă
În dulci miresme de parfum,
Eu, praful urcuşului greu,
Intâlnit pe lungul drum ?!...
Ea duioasă iubire şi prinos,
Calea pe care eu pot păşi sfios
Să ajung la Stăpânul Vieţii,
la Fiul Ei, Hristos!
Maică Fericită... îndurare,
Începui urcuşul greu pe cale,
Dar, el... se prăvăli într-o cascadă,
lovindu-se prin coridoarele de stânci,
ce stăteau gata să se sfarmă.
Ea mi-a răspuns duios şi lin:
“Ai răbdare... Închină-te la Tatăl Divin!...
Roagă-te, smereşte-te adânc,
Că te-a lăsat să-L vezi, în Templul Sfânt,
Pe Fiul Său, pe al Meu Odor Prunc”.
-->
Comentarii