Eu tac în halatul albastru
Freamăt de sălcii cade
în verandă când vântul mării
răspunde cu valuri
înalte, înalte și lungi,
atât de lungi
încât s-au lăsat ca ramurile
sălciilor din fața casei
când; Eu tac în halatul albastru.
Bobiță cu bobiță,
nisipul se strânge în brațe
ca să se adune
de pe cărările ce coboră
în singurătatea care
împodobește
străzile uitate la soare
când; Eu tac în halatul albastru.
Înapoia mea au murit
toate cărările,
iar păsările s-au înecat
în dorul de apă.
În văzduh, un văzduh
rostea vorbe de ceață
când râurile de foc
se făceau pe furiș
că ascultă
cum bate vântul hain
când; Eu tac în halatul albastru.
Poate că sub cerul bogat
am cules stele
și nu a plâns marea
sau poate am înțeles
că voi înopta cu ziua
pe un crâmpei de vise
pe-acest pământ,
dar cine mai știe
ce se mai poate întâmpla
dacă vântul mării
îmi mai răspunde
cu valuri înalte
și sălciile
mă mai înconjoară
cu pletele lor,
însă acum strâng
pelinul uscat
și iarba de mare
când; Tac în halatul albastru.
Înconjurul meu,
vreascuri și brațe de ramuri
lăsate ca livezile pe colină
ce se retrag pe trupul bălan
al cărărilor șerpuite
unde colindătorii
vin să culeagă
patimile dulci
de sub pătura brumei
căzută pe dimineți
întârziate la apel.
Serii de vise aprinse
dogoresc albastru în timp
cu priviri înspre nuferii
care fac de strajă
pe Brațul Chilia
păzind dureroasa
cădere a zilei însetată
de atâtea raze fierbinți.
Colindătorii se întorc
în toiul nopții,
dar ce eu rămân
cu mama, mama, natură
care mă învățase
să o culeg
din visele ei aprinse
în ochii mirați
ai trupului bălan
căzut pe aleile răsucite
de ape.
Femeia mă strivise
cu vreascuri pe nrev
și se legăna
pe brațele ramurilor
din toate livezile
ca să îi primesc
sărutarea sfântă
pe frunte.
Vântul mării striga
din adâncuri
ca în durerile facerii,
fiindcă trebuia
să fugim în zori
peste ținuturi deșertice
ca să prindem
o inimă sălbatică
din firul
cu pânze freatice
izvorât pentru;
Sufletul mamei natură,
Dar; Eu încă mai tac
în halatul albastru.
-->
Comentarii