Ne dor atâtea întâmplări fără noimă
din care nici nu facem parte.
Zarva şi ura ne-mpresoară şi se duce
încât mă întreb de ce rămân pe loc,
dezmoştenit de propria-mi virtute
de-a nu mă dezbrăca în văzul lumii.
Nici nu mai ştiu dacă fereastra s-a deschis,
să privesc cu gândul cum trece femeia
uimindu-mă cu mersul atât de plin
de parcă stele îi răsfaţă-n păr lumina
şi rănile se închid cu cicatrici de noapte.
Lângă copacii cu frig de întuneric,
în ochii ei curg râuri de verde.
Ca la o cascadă pe care nu poţi s-o treci
şi nici să te opreşti mai mult,
îţi ştergi fruntea şi te miri
de atâta miracol.
-->
Comentarii