Nesuferita

[Puiu Gheorghe Răducan]

NesuferitaTot umblând aiurea încolo și-ncoace, vagaboanda sezonului mi-a bătut în poartă. Cum să nu ieşi, omule, la poartă, când auzi soneria? Ieşi. Iei ceva pe tine și… te duci.Cam subțire îmbrăcat, e drept, am ieşit şi eu repejor ca să nu țin oaspetele mult afară. Ar putea răci, Doamne fereşte, doar este sezonul... gripei, nu!?Deschid larg portița! O înfățișare specială mi se arată în fața ochilor, iar intuiția mea de om uns cu câteva alifii îmi spune că ar putea fi vorba de o imitație, de ceva… fals. Nu-i normal să ții omul rezemat de stâlpul porții când stai cu el la o tacla, nu!? Așa am făcut și eu, că doar de la daci moștenim ospitalitatea..Frumoasă, picioare lungi – cerboaică de doi ani, mișcări unduitoare, mers valsant, pași de catifea, trup de multe carate, dar nu dermatoză contagioasă sau cronică datorată unei treponeme, care se manifestă prin erupții roșii, brune sau galbene, ci, cu indice pentru conținutul în aur al aliajelor acestuia, exprimat prin numărul părților de aur din 24 de părți de aliaj.Sâni marca guși de curcan – gutui în pârg, păr - castană coaptă, numai vocea ușor hodorogită…-Sărut mâna! Bine ați venit! zic eu. Ochii, dând raite de sus până jos, făcuseră febră musculară. Umblau haotic, dezbrăcați, de la părul castaniu, se scurgeau pe fruntea deșteaptă, pe năsucu-i de pisoi răsfățat în privirea altor ochi – măsline coapte, pe gura - perlă rară, bărbița un pic adusă, la fel de obraznică, gât fandosit, treceau destul de greu peste „munții stâncoși” ce se scurgeau de la umeri în jos, se prelingeau peste trupu-i mlădiu, tras ca prin inel, coboarau pe coapse într-o închipuire așa… fără o bază reală, ca produs al imaginației, într-o iluzie... ca o himeră.Ajung și la genunchii prea mult dezveliți, apoi se scurg pe cele două fluiere până la încălțăminte, după care începe urcușul. Și tot așa de multe ori, fără să-mi dau seama, hipnoptizat efctiv, am intrat în mrejele ei…-Sunteți de la gaze? o întreb.-Nț! îmi răspunde râzând şi scoțând în relief o dantură frumoasă, puternică, în care văd ceva feroce.-De la curent ?-Nț! îmi răspunde cu aceeași lejeritate, apropiindu-se cam obraznic.- De la cablu? mai zic, dar ea, surprinzându-mă un pic cu apropierea-i nițel tupeistă se apropie și-mi șoptește elegant:-Nț! și în acelaşi timp mă ia brațe.-Sunteți cumva vreo rudă și nu mai știu din partea cui? insist eu cu interogatoriul.-Nț, dar rude am putea fi ori am putea să ne facem! De ce nu? îmi mai spune cu un zâmbet larg cuprinzându-mă de gât și strângându-mă bine în brațe.-Domniță, doamnă, ce se-ntâmplă?... Cine ești? Ne vede lumea!... De unde vorbe acum, fraților? M-a împins din gura porțiței, a închis-o printr-o izbitură cu piciorul ăla zdravăn și elegant și ce credeți, oamenilor!? S-a suit pe mine. M-am luptat și am scăpat din „colții racului”, am fugit în casă și am închis ușa pe dinăuntru respirând ușurat. Două-trei atingeri pe umăr m-au făcut să întorc capul.-Cucu! Era ea. M-am dat pe spate, era sa cad, dar tot ea m-a sprijinit. S-a suit iară pe mine. Da! V-o spun sincer! A-nceput să mă molfăie, să mă toace mărunt… Mă sufocase nesimțita. Fraților! Mă înmuiam de-a binelea! Simțeam cum slăbesc din toate încheieturile, mă răspândeam, mă dezintegram. Am început să tușesc. Tușeam sec și înecat, săreau țăndări din plămâni, ficați și ce mai este pe-acolo, apele mă inundau, ea… nimic!Mă poseda fără pic de milă. Zguduiam trupul, precum pe prunul copt și nemernica, așa-i zic cu toată stima și eleganța mea pentru genul feminin, dânsa nimic, oameni buni! Călare pe mine, nesimțita! Din chingile-i tradiționale n-am putut scăpa nici la spital. N-avea și ea jenă de domnul doctor, de doamna doctor, de doamnele asistente… Am speriat-o cu pastille, am opărit-o cu ceaiuri, am acrit-o cu lămâi, ea nimic! Mă luase frica, zău! Mă ascundeam sub șapte pături de frica ei unde tremuram, precum câinele la injecție.Veneau medicii, asistentele și mă măsurau cu aparatura, a dreacului de belea de avea ea teamă, rușine sau milă de mine! Tușeam la ea, tușeam de-mi curgeau lacrimi pe genunchi să-i fie milă de mine, dar... nimic. Tot timpul zâmbea și călărea la mine, precum cazacul calul în vremuri de răstriște turbată. De n-ar fi râs permanent la mine, aș fi crezut că deja mă stâpânește duhul rău, dar ăla… nu râde.Așa de rău m-a descentrat, m-a dereglat, că acum nu mai mă înțeleg cu tusea, deși este a mea. Tușesc așa… din zi în noapte și invers. Acum beleaua asta m-a copleșit de tot. Mă domină total. Gâtul s-a umflat ca un furtun sub presiune, nasul îmi astupă aerul, trag de el cu batiste, șervețele și alte cârpe și normal, după atâta tras, ar fi trebuit să se lungească măcar de-o șchioapă, dar el ba! S-a umflat. Este ca un ardei gogoșar gata să se răsfețe-n farfuria flămândă. Urechile-mi țiuie tot timpul și peste tot. Totul de la atâta molfăială a acestei nenorocite de musafir obraznic…Carnea pe mine este ca un șnițel vienez bătut cu ranga. De frică, picioarele s-au răcit rău de tot, iar mâinile-mi tremură. Florile, iarba, pomișorii, păsărelele îmi duceau lipsa. Crengile de alun își puneau frunzele la ochi și priveau înăuntru pe geam spre patul unde eram răstignit. Repede dădeau sfoară-n grădină:„-Este-n pat acoperit cu șapte cojoace, tremură, îl chinuie…” Ce tristețe-n săraca grădină de chinurile la care eram supus de nebună!Așa este când îți bagi mărăcinii în curte, vulpea-n coteț ori uliul în porumbei. Mi-a mâncat sufletul nemernica, nu mai am putere nici să-i fac vânt cu piciorul.-Ho, c-ai să scapi de mine! Ai să mă regreți, că tare drag mi-ai fost și încă-mi mai ești!De frică nu mai zic însă nimic. Sunt învins total. Dar până la umă nu mă pot abţine şi intru iar în vorbă cu ea.- Zici c-ai să pleci?-Ce te grăbești, bre, așa! Vrei să scapi de mine? Nu-nțelegi că-mi ești drag și vreau să mai stăm ceva vrme împreună!-Cum îți sunt drag, soro, când nu mă mai cunoaște nici cățeaua? A sărit să mă muște când după patru zile de zăcut în pat am ieșit și eu la privată, pardon, closet, în fundul grădinii. Voce nu mai am. Ochii-mi atârnă lângă nasul gogoșar copt. Părul în cap este arici tânăr, mâinile-mi tremură, la fel plămânii, pipota, ficații, mațele și tot harnașamentul, arăt ca un drac, și tu, nenorocită feroce, îmi spui că-ți place de mine!-Te rog să nu mă superi! Un pic de răbdare să te rezolv și am plecat…Am tresărit de bucurie din somnolența de-o săptămână, dar era să cad într-o aripă de nu eram zdravăn ținut – nu de ea. Din frumusețea ce-o văzusem la poartă, acum, de sub trei plapume, văd arătarea cum mă chinuie, cum mă terorizează, cum mă stoarce parcă pentru a fi pus la uscat. Încep ușor, ușor să prind puteri, dar și să devin obraznic atacând-o frontal, direct!-Pleacă, răceala dreacului, de-aici! Of! Iat-o, mă slăbește din chingi câte-un pic, câte-un pic și jignind-o foarte ies din cameră lăsând ușa deschisă ca aerul rece de-afară să mă distrugă.- Așa ! zice ea, dar aerul dulce, primăvăratic, a început să mă mângâie, să mă-nvăluie cu miresme de zambile, de flori de cireși, piersici, pruni, meri, peri, ghiocei. Nu mai mă dor oasele!. Ușor amețit ies afară-n curte, în grădină. Minune dumnezeiască, oameni buni! Până și gazelele au venit să mă aplaude. Roua lacrimilor din flori mi-a spălat privirea.Simțeam cum prind puteri.Răceala tocmai ieșea pe poartă.Du-te dreacului!07092017 – Govora

[Ioan Muntean]

[Ioan Muntean]

[Adrian Scriminț]

Mult curs firesc și naturalețe în text. Tâlcul inserat te face să parcurgi textul până la capăt. Genială comparație: „Carnea pe mine este ca un șnițel vienez bătut cu ranga.” Sunt rari scriitorii care reușesc să stârnească un simț exacerbat al umorului asupra cititorului. Părcă preconizam finalul cu o posedare constantă a unei himere. Mi-a plăcut, mai aștept și alte postări... (Ps. am sesizat două scăpări gramaticale, două cuvinte cu litere lipsă!)

[Gabriela Mimi Boroianu]

Foarte frumoasă! Felicitări și sănătate maximă!

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]