De-abia în pușcărie se trezise din leșin, în statica celulă unde își așteptase atât de mult deznodământul. Opt luni de rugăminți către cel de sus, luni întregi de izolare, prea puțin să aibă alături de el vreun coleg cu care să-și mai facă din când în când destăinuiri, să se despovăreze de ceea ce avea pe suflet. Și iată-l acum... „Sănătos tun”! îl auzi ca într-un vis pe medicul care reușise să îl aducă în simțiri, ca imediat să i se închidă ușa de fier și să fie lăsat din nou singur în văgăună.
Sentința tribunalului îl trosnise până în creieri. Cei din comisie îl rugară să se ridice în picioare. Din acea poziție își pierduse cunoștința. Nici în cel mai negru gând, în toate cele opt luni de când era zăvorât acolo, nu își dăduse lui însuși un asemenea pronostic, 35 de ani de închisoare. În liniștea mohorâtă a celulei, se așeză apăsat pe unul dintre cele trei paturi libere. Avea berechet parte de ele. Nu trebuia să se certe cu nimeni ca să aibă întâietate la culcușuri. Majoritatea vremii era singur în pustnica chilie. Dormea cu schimbul în cele trei paturi, până găsise în cele din urmă unul care să nu îi dea insomnii atât de mari peste nopțile lungi și chinuitoare.
Își trânti a necaz palmele în creștetul capului și căzu pe gânduri. Acum avea 28 de ani. Avea să părăsească pușcăria pe la 63. Ce se făcea până atunci? Cum mai putea să se adreseze părinților? Cum să le spună ce făcuse? Cum să le spună că nu avea să mai dea pe acasă și că nu aveau să îl mai vadă niciodată? Erau bătrâni amândoi, cum să-i mai pună să străbată atâta amar de drum până acolo?!
Nu își ridică privirea atunci când se deschise cu scârțâituri isterice greoaia ușă a celulei. Nu știa de cât timp își storcea în palmele încleștate chipul îngândurat, însă dramul de rațiune îl făcea să concluzioneze că nu îi era deloc momentul potrivit pentru ieșirea la aerisit în curtea penitenciarului. Numai de fotbal nu avea chef în jalnicile momente.
Mâna prietenoasă care i se proptise în umăr îl făcu să își ridice ușor capul. Nu își întâlni privirea cu vreun gardian milos, venit ca să îl îmbărbăteze să își trateze viața ca atare, ci îl avea în fața ochilor pe Pedro, ticălosul de avocat căruia tot îi zâmbise de vreo opt luni, nenorocitul în care își pusese toată nădejdea. Instinctual, își încleștă pumnii. Simțea animalica nevoie să îl umfle pe sus și să îl izbească de gratiile țesute în forme pătrățoase până când l-o face terci printre ele. Însă chiar și-n momentul acela, parșivul de Pedro știa să i-o ia înainte, numai și numai prin puterea cuvântului:
-Am vești bune! În două săptămâni avem dreptul la recurs...
-Și tu crezi că recursul ăsta mă va face mai bucuros?! Or să se răzgândească brusc, și or să mă elibereze cu scuze?!? sări din capul patului, și de-acolo, părea mult mai bine făcut decât Pedro.
-Liniștește-te! Nici măcar criminalii în serie nu au primit atât, în toată istoria judiciară a Spaniei. Mai avem speranțe...
Înainte să intenționeze să îl înșface și să îl scuture bine de tot de gulerele sacoului, îi mai făcu o ultimă remarcă:
-Pic de clemență nu am observat în sală, nici din partea instanței și nici din partea martorilor. Și tu ți-ai bătut opt luni de zile joc de mine, inoculându-mi că am tot felul de șanse de a mă sustrage din acuze.
Arătătorul ridicat cu tâlc de Pedro îl făcu să nu îi frângă beregata:
-Cea mai bună veste este că procurorul ăsta, al naibii de neînduplecat, se mută din Valencia. Așa că recursul îți va fi preluat de un altul. Cei din comisie sunt secretoși tare, dar poate că îi putem îndupleca. Uite, ți-am adus pixuri și hârtie la discreție!...
Pe când i le scotea, Pedro fluiera cu sârg o canțonetă celebră, cu iz de mângâieri și libertate, adusă de briza mării.
-Ieși afară, canalie! Ieși, că îți fac la fel cum i-am făcut nenorocitei ăleia!!!
Pedro își deschise singur ușa, zâmbind și fluierând. Îl știa pe deplin inofensiv, și-n tot acest timp îl văzuse de nenumărate ori turbând, dar niciodată să își piardă controlul, așa că avea o profundă încredere în propria lui siguranță când era vorba de Sergiu.
-Scrie, declară, mărturisește, a la sentiment, așa cum n-ai făcut-o niciodată! îi zâmbea prin crăpătura ușii, cu gura până la urechi.
Apoi gardianul vârî zăvorul pe exterior. Pedro continua să fluiere, a mare veselie. Comportamentul celui pe care voise să îl gâtuie îi dădea o stare de confuzie. Ori nu îi păsa de sentința în care îl înfundase, ori era demențial de sigur pe el în ceva anume.
Îl învălui liniștea, una deosebit de înspăimântătoare, și pentru prima oară în cele opt luni de când era acolo, i se preda. Că se alegea cu 35 de ani de pușcărie grea, că își îndulcea cu cinci ani mai puțin situația neagră în care se găsea, nu îi mai păsa. Aici era doar lupta dintre el și Dumnezeu. Tava cu mâncare și limonadă ce îl mai scoase din statica reflectare, târziu, la masa de seară.
Nu putuse să doarmă deloc. Se zvârcolise toată noaptea. În zadar îl bântuiau gândurile de sinucidere. Se imunizase demult la ele. Constata că mai mult nu putea dormi din cauză că nu se putea împăca cu ideea că nu avea să își mai vadă niciodată părinții, și nici pe soră-sa, nu cu sentința. Văgăunile pământului Spaniei i se căscaseră sub picioare, și el căzuse în ele.
Dimineața i se dădu mâncarea în celulă. Trecea prin același criteriu de izolare pe care îl avuse cu opt luni în urmă. Nu avea nicio poftă de mâncare. Se așeză pe scaun, își propti brațele în blatul măsuței și se uita la colile albe, hipnotizatoare. Nici nu își dădu seama când intră gardianul și îi luă tava cu mâncare. Foile albe îl făcură să pună mâna pe pix, să scrie sus în partea dreaptă data, să se adâncească în trecut ca într-o gaură neagră, și să înceapă:
„De mic copil îmi plăceau animalele, așa că stăteam tot timpul pe lângă fusta mamei atunci când tranșa carnea de porc sau de pasăre. Mă instruia care le erau componentele: ghiarele, ficatul, rinichii, inima... Mă încântau și brațele ei, mânjite de sânge. De pe atunci îmi doream să mă fac doctor, ca să fac oamenii bine. Urma ca peste ani de zile să fiu admis la facultatea de medicină. Această îndeletnicire mi-a plăcut doar în felul meu, adică mă ocupam tot cu tranșarea. Tatăl meu, paznic într-o uzină ceaușistă; mama, bucătăreasă într-o cantină. Eu... chirurg autointitulat, fără drept de practică, student, onorând la orice oră din zi și noapte clienții ciopârțiți ai lumii interlope. Mi-am exercitat pe rănile lor cea mai însemnată parte din perioada de practică din unii ani ai facultății. Se mirau și profesorii cum de excelam cu mult la unele materii, și cum de eram codaș la altele. Oricum, mi-am luat până la urmă toate restanțele.
N-am mai avut răbdare să îmi termin ultimul an de facultate. Am să vă zic și de ce. Oblojind atât de des oamenii activi ai lumii obscure, mi-am făcut printre ei prieteni extrem de buni. Eu cu bandajarea, cu extirparea cuțitelor înfipte în plăgi, a gloanțelor câteodată, ei cu invitarea mea prin barurile selecte de noapte, pe la femeile ușuratice — dar frumoase, nu ca cele ale voastre; ori ajutându-mă cu protectoratul. Știu că odată am făcut apel la ei să mă rezolve cu profesorul de psihologie. Voia să mă pice înapoi în anul trei datorită îngrijorătoarelor restanțe. Când tovarășii mei l-au îndesat într-un tomberon de gunoi, i-am devenit subit un elev elitist.
Frumoase prietenii s-au legat între mine și între acești oameni atât de simpli în gândire. Eram considerat intelectualul lor, iar cele mai relevante sfaturi îmi erau cerute atât mie, cât și unui amic de-al nostru: „Ulei Avocatul”. Ulei, pentru că știa să se scurgă de primejdii în orice situații.
Niciodată nu am participat în direct la acțiunile prietenilor mei, mă făceam de folos doar cu oblojitul rănilor, și mă repet, la orice oră din zi și din noapte. Nimeni nu mi-a dat vreodată atâta importanță așa cum au făcut-o ei.
La facultate eram adeseori invitat de către unii profesori ca să părăsesc de urgență sala de clasă, mai ales de către babalâcii ceaușiști, și nu o dată mi-au zis că țin pe nedrept locul ocupat al altui potențial student, care ar fi voit cu tot dinadisul să se țină de medicină, și că eu nu aveam ce căuta acolo. Taică-meu mă amenința că o să îmi arunce cândva țigări cu praștia prin zăbrelele pușcăriilor — și parcă i s-au adeverit prevestirile; iar maică-mea se mândrea mai mult cu realizările copiilor vecinilor decât cu ale mele, și mi-l tot pomenea pe Răzvănel, că era angajat la întreprinderea de scule și lăcătușărie, de îi aducea familiei bani acasă, nu ca mine, mergând din ani în Paști pe la facultate și umblând mai mult brambura pe coclauri. Am ales să mă dedic cu trupul și sufletul celor care m-au acceptat în anturaj. Măcar aveam haine mai acătării decât ceilalți, și mi se cerea întotdeauna sfatul, eram băgat în seamă. Așa că am ales să plec în străinătate cu câțiva dintre ei, cu Ulei Avocatu’, Solomon Barosanu’, Manole Zugravu și Jean Vandalizatoru’. Fără ei parcă aș fi fost lipsit de identitate, mi s-ar fi pierdut rostul.
Am lăsat cât colo facultatea. Am părăsit România împovărat de o mare supărare, pe bătrânii mei, că m-au lăsat să ajung pe tărâm străin cu buzunarele goale. Biata mea mamă ce s-a mai împrumutat de ceva bani, cât să îmi ajungă pentru lungul drum de vreo câteva zile. Mai vinovat de tot acest neajuns mi-a fost babacul. El era șeful cu banii, deși fosta cocioabă de la țară era tot a mamei. Când i-am cerut să se îndure de mine și să îmi dea din tranzacție o zeciuială, că vreau neapărat să îmi caut pe dincolo norocul, mi-a zis cu o voce glacială: „Și peste ce crezi că o să dai în Spania? O să-ți pună Dumnezeu mâna în cap?? Tu crezi că ei nu și-au pe-acolo propriile hahalere”??? Ăstea au fost ultimele cuvinte ale lui, pe care mi le-a aruncat direct în față. Am plecat cu o adâncă mâhnire. Acum nu îi mai port nicio pică. Au trecut opt ani de-atunci. Îmi plânge când mă aude la telefon. Până adiniaori îmi plângea și mie sufletul. Acum mi-a secat totul, și parcă timpul mi-a intrat într-o gaură neagră, cu tot cu suflet și cu tot cu corp.
Le-am rămas dator tovarășilor de drum. Ei m-au ajutat cu cheltuielile. Nu chiar toți. Mai darnici au fost cei de la care nu m-am așteptat. Cel mai înstărit dintre ei, nimeni altul decât papagalul pe care îl credeam cel mai bun prieten, Ulei Avocatu’, mi-a dat praful de pe pușcă, cât să mănânc de vreo două-trei ori prin restaurante. Avea să ne și părăsească la sosirea în Spania, ticălosul naibii. A uitat că am călătorit împreună prin tot felul de tiruri ce rulau în cârdășie, vârăți prin cutiile lor, ascultând cum ploile reci și mocănești ne răpăiau tăblăriile. Noaptea târziu, cu puțin înainte de mijitul zorilor, ce mai ieșeam din cutiile umane de conserve ca să ne mai dezmorțim, că știam cu siguranță că dormeau șoferii. S-a întâmplat chiar ca unul dintre amicii mei, Solomon Barosanu’, să stea ghemuit o zi și-o noapte în cutia de scule a tirului, deoarece căpșunarul ăla de șofer parcă era bântuit de insomnie. Acolo-și și făcuse ambele treburi, că riscul de a fi prins și trimis în patria mumă era deosebit de mare. Doamne, ce frig am tras în ălea cinci zile de călătorie. Cel mai tare am tras îngheț la austrieci și elvețieni, căci tirurile au fost urcate în tren, și ăstea se mișcau cu tărăgănatul. Solomon Barosanu a fost cel care m-a ajutat cu banii’…
Din păcate am lâncezit cu terminarea facultății vreo câțiva ani, dar mi-am băgat mințile-n cap și m-am ocupat cu ceea ce știau să facă cel mai bine românii: amenajări interioare. Așa am învățat să zugrăvesc, să pun gresie, faianță și să dau cu lavabil. Cererile erau multe, iar românii erau rari și destul de bine văzuți pe atunci, deși eram clandestini cu toții. Doar o declarație de staționare la poliție și eram liberi să ne preocupăm cu ceea ce știam mai bine. La început ne făceam veacul în Catalonia, însă nu am prins prea multe rădăcini pe acolo. Tovarășii ăștia ai mei nu se împăcau prea mult cu munca cinstită. Voiau aventură. Pentru o vreme m-am înhăitat și eu cu ei. Ne mutam des, dintr-o pensiune în alta. Timpul trecea în felul ăsta mai rapid, dar și neajunsurile erau mai mari. Nu ne era în fiecare zi sărbătoare. Ocupându-ne cu furatul, aveam grijă să nu staționăm prea mult într-o localitate. Subtilizam mărunțișuri: parfumuri, tricouri, ochelari, blugi, adidași, cu care ne străduiam să ne asortăm cât mai acătării, ca să nu ne trădăm sorgintea discriminatorie. Deși nu le aveam cu dexteritatea, creierul acțiunii eram tot eu. Și ca să vedeți cât de mult mă ducea capul, inventam tot felul de trăsnăi și tertipuri. I-am învățat să înfășoare produsele confiscate de pe rafturi în hârtie de staniol, ca să nu răzbată la cititorul de coduri de bare undele magnetice. Ne jucam mult și cu psihologia polițiștilor, naivi încă, dezarmați în fața tertipurilor concetățenilor mei. Când dădeam de ei prin vreo piațetă, ca să evităm controlul documentelor, ne prefăceam că suntem cetățeni germani. Aveam în mână un ziar cu titluri uriașe scrise în germană. Ne prefăceam că îl citeam cu interes atunci când ni se apropiau, având grijă să se vadă titlurile, lucru care îi făceau pe polițiștii voștri să ne fie instant inferiori, și să ne ocolească cu adâncă pioșenie. Dacă îi vedeam că bănuiala lor asupra noastră era destul de clară, le-o luam eu înainte cu ziarul în mână și îi întrebam de vreun hotel din zonă, sau vreo adresă anume. Nici urmă de vreun control al actelor, îi transformam subit în birou de informații. Am avut întotdeauna succes cu psihologia asta.
Un lucru care mă alarma deosebit, dar recunosc, îmi și convenea, era acela când poliția reușea în cele din urmă să pună mâna pe câteun tovarăș de-al meu. Stătea la depărtare de noi chiar și câteo lună, și-atunci trebuia la propriu să punem osul la muncă. Ne apucam din nou de amenajări interioare, care, fără să exagerez, erau la bună căutare, ca atunci când tovarășul se întorcea din izolare să ne apucăm din nou de activitățile profitabile, însă ce-i drept, mult mai periculoase. Aveam abonați la vânzarea parfumurilor de marcă, furate. Primeam comenzi multiple și pentru telefoanele mobile. Acțiunea era simplă. Manole Zugravu’ distrăgea atenția trecătorilor cu un talent remarcabil. Solomon Barosanu’ avea o dexteritate de maestru. Punea instant în locul telefonului mobil pe care îl subtiliza o piatră de aceeași mărime și aceeași greutate. Și treaba mergea, ne aducea profit maxim. Jean Vandalizatoru’ intervenea cu forța fizică, în caz că se apuca vreo victimă să ni se opună. Unele dintre ele chiar își luaseră din partea lui niscaiva carapace peste ceafă. De la dormitul pe băncile parcurilor, prin casele părăsite, fabricile scoase din uz, adăposturile pentru boschetari, am trecut la moteluri, ca apoi să ne răsfățăm prin hotelurile de patru sau cinci stele, să le golim frigiderele de băuturile luxoase, și să o roim pe urmă fără să plătim. Apropo, voi ăștia care o să îmi citiți destăinuirile, voi ăștia care trageți concluzii pripite și vârâți oamenii la zdup în numele legii, fără să le intrați în starea sufletească printr-o temeinică empatie prealabilă, când o să știți ce înseamnă frigul, foamea, dormitul cu șalele goale pe platformele de moloz, când o să vă înveliți în loc de plapumă într-un covor ciopârțit, când o să vă lipiți și voi cu spatele de-un alt tovarăș ca să vă încălziți atunci când dormiți întinși pe iarba îmbâcsintă-n rouă, atunci să înrăzniți să mă judecați, nesimțiților!
Din cauza lui Solomon Barosanu’ a trebuit să ne mutăm din Granada în Valencia. Clienții noștri se înmulțeau, pretențiile lor erau din ce în ce mai cutezătoare. În loc de telefoane mobile ni s-au cerut să facem rost de camere video. Ăstea erau mult mai grele. Tehnica lui Solomon era aceeași, numai că în loc de introducerea unei pietre sau a unei bucăți fragmentate de țiglă în schimbul obiectului furat, Solomon s-a folosit de-un bolovan. A fost un eșec din prima încercare, iar la a doua tentativă de genul ne-am pomenit aproape înconjurați atât de trecătorii care voiau să pună mâna pe noi, cât și de prompta intervenție a poliției locale. Ne-am smuls care încotro din împresurările lor și ne-am întâlnit seara la locul stabilit în caz de maximă primejdie. Din fericire am scăpat cu toții.
Prin locațiile pe care le-am tot frecventat au început să apară afișe care îndemnau trecătorii să fie atenți la hoții de buzunare. Pe alocuri am observat că s-au montat și camere de supraveghere. Definitiv nu mai aveam ce să căutăm în Malaga. Mare succes nu am avut nici în Bilbao. Televiziunile și posturile naționale de radio și-au făcut cu succes treaba, divulgând cetățenilor felul nostru de operare, inclusiv o fotografie care surprindea chipul nătâng al lui Solomon Barosanu’. Cred și eu, pentru că am adus prejudicii însemnabile în Malaga. Ne-am propus să ne liniștim câtva timp, să ne ștergem urmele, să avem răbdare ca să își atragă alții atenția opiniei publice. Ne-am mutat în Sevilla. Ne-am luat un apartament în chirie, destul de luxos, puțintel mai departe de centrul orașului. Ne ajungeau banii de chirie, haine și mâncare pe mai mult de un an de zile. Ne-am angajat, mai mult de ochii lumii, la un leat de-al nostru, și făceam amenajări interioare. Mă linișteam concomitent cu trecerea timpului, și nu aveam probleme cu readaptarea. Nu aveam chiar un salariu de hoț, dar acesta de zugrav, pentru un român, era de-a dreptul mare. În schimb, cei doi tovarăși ai mei filtrau între ideea furtului de buzunare și cea a datului cu bidineaua.
Mi se făcuse dor de autodidactare, așa că îmi cumpăram din când în când câteo carte, fie ea de beletristică, fie din domeniul medicinii. Stăpâneam deja destul de bine spaniola cât să le pot înțelege. Începusem cumva să investesc și în propria imagine. Parfumat mergeam la locul de muncă, și cu altfel de straie. M-am distanțat vizibil față de cei doi compatrioți ai mei, prin felul meu de a fi, ori ei s-or fi distanțat de mine. Într-adevăr, arătau mai dubioși, din motiv ce clienții se fereau de ei și vorbeau mai mult cu mine. Așa am cunoscut-o și pe Esmeralda. Mi se adresa numai mie, pe ceilalți de-abia dacă îi băga în seamă. Cei doi prieteni ai mei deveneau din ce în ce mai ranchiunoși, și mi-am dat seama de neajunsul ăsta. Dădeau dovada aerelor superiorității unor oameni deosebit de proști, iar mușchii lor tatuați cu inimi penetrate de săgeți de către tot felul îngeri le preluau cu brio locul creierelor. Erau ciudoși și mă șicanau în continuu, îmi puneau piedici, mă îmbrânceau, deveneau din ce în ce mai secretoși față de mine, mă minimalizau când lucram cot la cot cu ei, încercau să mă facă de râs în fața clienților, mă pârau șefilor. Antipatiile lor asupra mea și ale mele asupra lor ar fi crescut dacă Esmeralda nu m-ar fi invitat ca să ies cu ea la o cafea. Sublimă apariție. O brunetă reușită, cu un ten bronzat, tipic zonei geografice, cu corpul frumos lucrat prin sălile de fitness. Zâmbea și îmi făcea ochiade atunci când mă zărea, iar la glumele mele râdea din plin și mă lovea năstrușnic peste umeri, cu niște palme... mai mult decât feminine.
Cei doi leați ai mei nu au mai avut nevoia ca să mă înțepe prea mult, ori să îmi facă crize bombastice de invidie, Esmeralda m-a invitat ca să locuiesc definitiv în vila ei. Cel mai mult ce îi plăcea la mine, după cum ea însăși mi-a mărturisit, era faptul că mă extaziam fără niciun control când vedeam în jurul meu atâta bogăție. Vila era impozantă, localizată pe cea mai înaltă colină din imediata apropiere a Valenciei. Din toate cotloanele acesteia se zăreau priveliști magnifice: ori o parte a orașului scăldat în monumentalitatea veacurilor, o aripă a lacului, a pădurii, și mai ales a mării, de un albastru odihnitor, profund, greu de descris. Zidurile clădirii erau de marmură albă, dalele la fel, umbrite de lămâi stufoși și portocali, ferestrele imense, aproape zece dormitoare... Să nu vă mai spun de opulența din interior, de tablourile scumpe, de mobila baroque și rococo, de electronica ce ieșea din pereți, acționată de telecomenzi. Credeți că nu am remarcat Moustang-ul și Ferrari-ul, pe lângă cele două Seat-uri nou nouțe?! Cel mai probabil că le aveți și voi, cei care vă jucați cu destinele umane și faceți tam-tam mediatic pe spatele oamenilor pe care îi vârâți 35 de ani la închisoare, asta așa, ca să nu credeți cumva că o să mă târăsc în genunchi ca să vă înduplec, să vă cerșesc clemență! Dragilor, numai Dumenzeu decide ce o să se întâmple cu omul! În cazul ăsta, domniile voastre sunteți doar niște patetice instrumente pentru mijlocirea voineței lui.
Esmeralda era încântată de mirările mele. Nu mai trăisem niciodată pe un picior atât de mare. Practic ea forma un om, mă forma pe mine, de la 0, incluzându-mă într-o societate cu mult peste puterea mea de înțelegere, ducându-mă cu ea la toate sindrofiile.
În curând mi-am lăsat la o parte tovarășii, bucuros dar și amărât într-un fel că nu au reușit să își păstreze calda prietenie față de mine, aș cum îi cunoscusem. Păcat, mare păcat. N-aș fi fost uitat de ei, și fi avut cumva grijă să păstrăm legăturile, că doar am împărțit prin Spania aceleași cocioabe, și ne-am învelit în aceleași covoare roase. De-atunci, nici că am mai auzit de ei...
Esmeralda tot investea în mine. Îmi recunoștea că îi plăcea naivitatea mea, simplitatea, umorul, sclipirile de inteligență. Se scârbise de cercurile de bogătani fățarnici prin care tot era nevoită să se învârtă. Părinții îi decedaseră de o boală contagioasă cu care se procopsiseră prin Rusia, semn că nici bogătanii nu au găsit încă un antidot împotriva morții, cu banii lor cu tot. Așa că în afara câtorva servitori, mă avea doar pe mine. M-a trimis la cursuri internsive de limbă spaniolă, ca apoi să să trimită obligatoriu să îmi termin aici facultatea de medicină, m-a luat cu ea la fitness și a intervenit ca să îmi iau de urgență cetățenia țării. Îmi dădea bani cât să îmi ajungă în fiecare zi în cercurile înalte în care mă vârâse, și banii pe care mi-i dădea într-o zi, echivalau cu venitul pe jumătate de an ce îl aveau părinții mei acasă, că mai mult de 180 de mărci pe lună nu puteau să adune. Fără să știe, în decursul acestor ani mi-am pus mai mult de jumătate din ei deoparte, că bogătanii țineau morțiș să îmi facă ei peste tot cinste. Un alt ajutor de folos pe care mi l-a dat Esmeralda a fost acela de a mă trimite să îmi fac practica alături de cel mai mare specialist în ale autopsiei din Valencia. Urma să îmi fac policlinica mea privată de chirurgie ortopedică și, spre bucuria mea, diabetici ciuntiți erau cu duiumul, plănuind să îi adun din toată țara. Asta dacă nu aș fi fost un om potrivit într-un moment atât de nepotrivit. Un Seat de-al ei îmi stătea tot timpul la dispoziție. Se zgârcea în schimb să mă lase să îi conduc celelalte două bijuterii motorizate. Să nu vă zic prin ce croaziere mergeam cu ea, și pe ce insule exotice: Barbados, Fiji, Bermude, Haway, Tahiti, și multe altele.
La început trăiam numai într-un extaz, însă cu timpul extazul era combinat cu o doză semnificativă de amărăciune, amplificându-se de la un an la altul, bătând în depresie. Numai când auzea de români, Esmeralda strâmba din nas, și i se citea sincera satisfacție când anturajul ei nu îmi ghicea niciodată obârștia. Chiar mă răsteam la ea uneori, spunându-i că nu îmi plăcea deloc să fiu un altul, să declar, așa cum mă învățase ea, că sunt portorican, locuitor al statului Monaco, Maltez, sau alte bazaconii, pe care, în mintea ei, erau inserate ca să îmi ridice mie credibilitatea. Se lăsa înduplecată uneori, și îmi spunea să zic că sunt din Transilvania, nu din România, că și țara vampirilor îi suna exotic. Dădeam greș aproape mereu atunci când încercam să îi povestesc despre țara mea, despre tradiții, despre istorie. Cei drept, se înmulțiseră și românii. Nu mai erau aproape deloc bine văzuți. De când cu intrarea noastră în Uniunea Europeană, Spania a fost invadată de valuri de emigranți, așa că televiziunile voastre de-abia au așteptat să demonstreze că violatorii, hoții, excrocii sau șomerii noștri erau cu mult mai ai naibii decât cei ai voștri. Cel mai tare însă mă omora indiferența Esmeraldei față de părinții mei, pe care nu mi-i mai văzusem de mai mult de opt ani. Nu mă întreba niciodată pe ce îmi cheltuiam banii pe care mi-i dădea, însă cam strâmba din nas atunci când îi spuneam cu căldură că le mai trimiteam din când în când și câte ceva alor mei. Niciodată nu se bucura de bucuria mea atunci când primeam scrisori de acasă, așa că la acest capitol mă încărcam cu fericire de unul singur. Mă scuzam atunci când citeam pe ascuns vreo scrisoare prin cotloanele celor cinci grădini ale domeniului, grădini ornamentate cu palmieri la discreție și ramuri bogate de viță de vie.
Cu timpul, amărăciunea distanței ce mă ținea deoparte de apropiații mei creștea direct proporțional cu toate clipele de vis pe care încerca din răsputeri să mi le creeze Esmeralda. Pe chipurile părinților mei începuse să se depună pâcla bătrâneții, iar pe cel al surorii mele straturile maturității, nuanțe pe care le-am constatat atunci când mi-au trimis și câteva fotografii, într-o scrisoare, ca să văd că erau bine.
Proaspăta mea logodnică și-a dat târziu seama de această tristețe ce mă cuprindea, dar mi-a ignorat-o. Doar într-o singură zi mi-a acordat o apreciabilă atenție, pe când savuram o cafea pe una din terase. I-am zis că sunt neîncetat cu gândul la ai mei, că nu mi-i pot scoate din minte. Trebuia să îi văd neapărat. Teoretic și plauzibil vorbind, puteam să nu mi-i mai văd niciodată, și totuși, de vreun an-doi devenisem un cetățean care avea dreptul la liberă circulație, mă puteam reîntoarce în Spania așa cum voia mușchiul meu. Esmeralda s-a schimbat un pic la față, însă s-a redresat repede. Mi-a luat mâna în palme și m-a încredințat:
-În curând îi vei putea vizita pe ai tăi. Vom merge împreună, îți promit!
Sinceritatea ei mi-a făcut cea mai frumoasă zi pe care o avusem în ultimele luni. Ca niciodată, le-am dat alor mei mai multe telefoane. Chiar și ei, din toată sărăcia lor, mă tot sunau înapoi în decursul acelor săptămâni. La cum o știam, nu puneam în calcul ca Esmeralda să se obosească până într-atât încât să călătorească cu mașina atâta drum. Așa că mă interesam prin agențiile de voiaj de vreo relativă dată a plecării, că nu mă îngrijorau costurile, ci dacă avionul avea și clasă business. Și previziunile erau sumbre. Nu exista acea clasă, iar pe ruta București-Râmnicu Sărat nu exista escală, și Esmeralda, la cât o știam de sclifosită, n-ar fi acceptat în ruptul capului să meargă până acolo cu vreun taxi, că de „rent a car” nu știam unde mă puteam adresa prin capitală.
M-am îngrijorat pe degeaba. Logodnica mea n-a mai deschis cu săptămânile subiectul ăsta. Ai mei, atât în scrisorile cât și în telefoanele pe care li le dădeam, îmi puneau aceleași întrebări, referitoare la data plecării. Mă rugau să îi anunț din timp, că aveau să ne întâmpine cu vin, murături, și cele mai neprețuite bucate autohtone. Am căzut din nou în depresie. Parcă eram doi străini care locuiau în aceeași vilă, împărțeau aceeași bucătărie, aceleași dormitoare, sufragerii, curți, făceau dragoste unul cu altul, însă fără să își spună unul altuia prea multe lucruri. Distanțarea Esmeraldei față de părinții mei și față de România nu îmi permiteau să mă pună în măsura cântăririi preferinței între ea și ai mei. Devenisem indirect multimilionar peste noapte, și acesta era prețul izolării față de persoanele extrem de dragi mie. După săptămâni de așteptări în zadar. În speranța că o să mă facă să fiu cu mintea în alte locuri, mergând împreună prin mai multe croaziere, Esmeralda mi-a luat într-o bună zi palma în mâinile ei și mi-a spus:
-Te las să mergi când vrei tu ca să îi vizitezi pe ai tăi. Promit că nu am să-ți țin supărare. Momentan nu sunt pregătită să dau ochii cu părinții tăi, și nici cu sora ta. Nu sunt pregătită mai ales de tot felul de aventuri, precum de făcut călătorii prin România. Nu sunt adepta estului sălbatic! Mi-au fost de-ajuns excursiile prin Moskova, Sankt Petersburg și Kiev. Crede-mă că nu mai vreau altele!
În mâinile mele i-am luat eu apoi palmele, am privit-o în ochi, și i-am zis cu cea mai mare bucurie, fără ca să îmi pot ascunde umezirea ochilor:
-Îți mulțumesc pentru înțelegere. Te iubesc mult, așa cum sunt sigur că mă iubești și tu pe mine. Plănuiesc să stau cu ai mei câteva săptămâni, după care promit că am să mă întorc urgent la tine! O să-mi vindec repede dorul, ai să vezi!
Instant, fizionomia iubitei mele s-a schimbat, ca și cum ar fi fost cuprinsă de toate reproșurile adresate mie, ceva de genul: dacă nu aș fi fost eu; dacă nu ți-aș fi dat eu; dacă nu te-aș fi ajutat eu. Și-a redresat repede zâmbetul, și mi-a spus cu o naturalețe care ar fi vrut să denote nepăsare:
-Du-te liniștit. Îmi împărtășesc sincer bucuria cu tine!
Până la urmă seara s-a desfășurat ambiental. Cu acest prilej am desfăcut și o sticlă de șampanie, din cea mai scumpă, iar servitorii șiroiau în jurul nostru cu cele mai delicate specialități culinare valenciene. Esmeralda s-a comportat ca un adevărat prieten, ca să răbufnească cumva din nou cu invidie la nemascatul entuziasm al meu. Îmi aducea aminte printre ghilimele, și îmi era imposibil să nu mă prind de ocolișurile ei bine țintite, că era foarte bucuroasă că m-a ținut prin facultăți, că în multe privințe ce era al ei era și al meu, normal, cu condiția ca eu, și sublinia morțiș că și ea, trebuia să fim dedicați întru totul unul altuia. Îmi mai turuia că de vreo cinci ani de când mă luase în spațiu, în afara studiilor de ea finanțate, nu mă văzuse deloc să pun în ceva osul la treabă. M-a rugat să nu îi divulg deloc din ce bani plecam eu în excursie, și nici din ce bani am să le aduc alor mei de aici cadouri. Ca să nu răbufnesc, știu că mă mușcam din răsputeri de limbă. Scuturam din cap și îi dădeam pe muțește a înțelege că eram nedumerit de-a dreptul de unde putea izvorî la ea atâta egoism și răutate.
-Sper că banii pe care o să îi lași alor tăi, îi ai de pe atunci de când dădeai cu jula! îmi sublinia totalul dezacord de a mă folosi în scopul ăsta de vreun venit de-al ei.
Am zâmbit cu amărăciune, mi-am mușcat din nou limba, și mi-am șters pe ascuns înlăcrimarea ochilor.
Înaintea scurtei mele plecări din Spania, doar de zece zile, căci numai atât îmi permitea cotoroanța de Esmeralda, mă aflam cuprins între două sentimente extrem de puternice. Unul era de o jubilare rar întâlnită, învăluită într-o nerăbdare adusă aproape de isterie, momentul apropierii vederii sorei și a părinților, după opt ani de înstrăinare față de dânșii, iar celălalt sentiment, la fel de puternic, era de amărăciune, chiar de ură față de Esmeralda. Parcă îi era ciudă, parcă o mâncau râca și invidia că eu aveam părinți și ea nu avea, deoarece alte explicații psihologice nu găseam în momentele acelea, nu puteam ghici ce naiba avea în creieri.
S-a comportat cu blândețe față de mine pe toată durata celor trei zile înainte de plecarea în România. Ziceai că ne despărțim pe vecie. Chiar mi s-a aplecat peste umăr și le-a strigat prin receptor părinților mei că îi salută, lucru pe care nu îl mai făcuse până atunci. Nu le auzise niciodată glasul. Nu o interesa detaliul...
...I-am molipsit cu bucurie chiar și pe călătorii din jurul scaunului, pe când zburam pe ruta Valencia-Madrid. Mă entuziasmam fără reținere, îmbătat criță de atâta bucurie. Nu se știe niciodată cine se poate îndrogosti de zâmbetul tău, și se pare că pasagerii din jur o făcuseră.
Mi-am petrecut escala dând mai multe telefoane în țară. Cel mai tare m-a bucurat apelul pe care i l-am dat mamei. Se pusese serios pe gătit cu o seară înaintea presupusei sosiri în România. De la București la Râmnicu Sărat aș mai fi avut de străbătut cale lungă, aș fi sosit la destinație mort de foame. Mi se lăuda săraca cu ce bucate a pus la foc, cu ce sarmale, borș cu ciolan afumat și plăcinte cu brânză m-ar fi așteptat. Îmi plouă în gură și-acum când mă gândesc la presupusele murături. Așa că să știți, băi, bosumflaților care vă bateți în piept că ați fi niște mari interpreți ai legii, că și noi suntem ași ai îndeletnicirii culinare, și dacă ne punem nițel mintea, vă batem la curu’ gol!
Se apropiau cu greu și minutele care mă mai despărțeau de zborul Madrid-București. Cu jumătate de oră înainte de decolare mi-a sunat și blestematul de telefon mobil, pe care Esmeralda mi-l cumpărase cu câteva zile înainte, unul scump, pe care, dacă l-aș fi scos în țară la vedere, mi i-aș fi atras pe toți asupra capului. Oricum, prin baruri, în fața prietenilor, l-aș fi expus obligatoriu pe masă, că totuși, în România, un telefon mobil îți denotă vădit categoria treptei sociale. Era ea la telefon. Zâmbeam, știind că era îngrijorată pentru mine, bănuind că avea să îmi ureze drum bun, că o să îmi spună că în tot acel timp urma să își răvășească pernele tot gândindu-se la mine. Vocea ei îmi denota mai mult un timbru poruncitor:
-Te rog să te întorci urgent acasă!
Mă mințeam că nu o auzeam bine:
-Poftim?!
-Te implor să vii cât mai repede înapoi, în seara asta!
Uimirea mea creștea concomitent cu insolențele ei:
-Esmeralda, nu înțeleg nimic!
-Dacă te tot lauzi de atâția ani că ții la mine mai mult decât orice pe lumea asta, atunci chiar ai șansa să mi-o demonstrezi! Te rog frumos ca să vii acasă. Avem de discutat ceva. E extrem de urgent!
-Jocurile sunt făcute, Esmeralda. Ai mei mă așteaptă în România, nu mai pot da înapoi!
-Ți-am dat întotdeauna mână liberă să faci tot ce vrei. Fă ceva meritoriu, revin-o urgent în Valencia, am să îți zic ceva extrem de important! Te rog, vino! Fă-o pentru noi!
-Vrei să vii și tu cu mine?! îmi tot creștea nedumerirea.
-Vorbim la fața locului!
Mi-a închis telefonul. Am ajuns destul de repede înapoi în Valencia. Aveam avioane berechet, din 45 în 45 de minute. În avionul cu rută locală gândurile îmi zburau în mai multe părți deodată, atât la ai mei, la Esmeralda, cât și la cursa pierdută definitiv pe acea noapte pentru România. Ce-o fi vrând să-mi spună zăluda?! Să vezi că o să mă ceară în căsătorie! Ăsta-i singurul motiv pentru care mă cheamă înapoi acolo. O să mă ia cu declarații sincere că viața ei fără mine-i zero, o să îmi ceară scuze, o să îmi promită marea cu sarea, că tot ce-i al ei e și al meu, și o să mă împace, precum că vom pleca amândoi de urgență spre România, la clasa business, fără nicio rezervare. Iar din București până la Râmnicu Sărat vom lua o limuzină. Normal, avea să insiste că în tot acest timp nu vom locui la ai mei, nici nu se punea problema, ci sejurul aveam să ni-l facem într-un hotel de cinci stele. Ca să mă liniștească, urma să îmi spună că o să facem vizite familiei mele zilnic. Aveam să facem vizite și prin România, iar ea urma să se îndrăgostească de țara mea, și să își schimbe total prejudecățile și părerea. Până la urmă, faptul că nu aș fi locuit la ai mei, ci i-aș fi vizitat permanent, mi se părea cel mai mic neajuns.
Nici urmă de îngrijorare pe frumosul ei chip. Esmeralda era aceeași, chiar deosebit de veselă. Pe masă mă aștepta cu șampanie la ghiață, căpșuni și fructe de mare. Îmi turna ea însăși în pahar. Își trimisese acasă toți servitorii. Subiectele de taclale pe care și le găsea erau banale: că eram palid, dacă m-a obosit drumul, că aveam cămașa de pe mine boțită, și altele. O lăsam cu răbdare să deschidă ea tema principală. Nu-i reproșam nimic pentru că mă reîntorsese din drum. Doar așteptam. Și printre subiectele acelea puerile, diversificate și cu salturi de la o atmosferă la alta, îi piuia neîncetat telefonul. Primea mesaje, multe. Deranjant era faptul că le răspundea la toate, în grabă, cu zâmbetul pe buze. Începeau să mă enerveze prietenele ei țațe, pe care le bănuiam că se aflau în spatele acestora. Neapărat în toiul nopții se porniseră cu bârfele, taman când urma ca Esmeralda să mă ceară în căsătorie. Îi lăsam cu vederea și bârfele fetelor, deși îmi aduc aminte că degetele începuseră să îmi joace a nerăbdare pe blatul mesei.
S-a ridicat de la masă și s-a postat în pragul ușii de la sufragerie. Era superbă de acolo, de unde stătea. Purta pe ea o salopetă albă, de la Versace, părul îl avea strâns în coc, iar ca să își amplifice frumusețea avea la gât bijuterii subtile, și nu am să vă spun cât îi erau de scumpe.
-Mă duc repede să fac un duș. Vreau să facem din noaptea asta una cât mai specială.
Dădu să dispară pe ușă, odată cu cel mai frumos zâmbet pe care mi-l amintesc la ea vreodată. Zbârnăitul mobilului o făcu să se întoarcă din drum de îndată. Și-l luă de pe masă și îmi râse prostește. Îmi mai turnă aproape din mers niște șampanie în pahar, și își luă cochet la revedere de la mine, ducându-se să se îmbăieze.
S-a spălat cu șamponul care îmi plăcea cel mai mult la ea, cu miros proaspăt de cafea. Și mi-o imaginam goală în spatele capotului alb de mătase, cu pielea ei catifelată. A năvălit pe mine într-un fel care ar fi încântat orice bărbat adevărat, fără preludii și alte mierte-fierte. M-ar fi devorat de-a dreptul… dacă nu i-ar fi piuit telefonul. Mi s-a debarasat deîndată. Se puse să răspundă persoanei necunoscute mie, ori prietenelor ei țațe, pe care le cunoșteam prea bine. Noroc că scria repede, și-n spatele vitezei cu care răspundea mesajului zâmbea aiurit, tâmpește, fiind o altă fire cu care avusesem până atunci de-a face. M-a prins din nou de ceafă, și a început să mă sărute cu pasiune. Am luat-o ca pe-un fulg în brațe, și am întins-o-n pat. Mi-a împlântat manichiura albă în piept. Printre crâmpeie de secunde îmi penetrau cu amărăciune și ai mei în minte, însă sălbăticia erotică a Esmeraldei îmi ștergea amintirile. Iarăși i-a piuit mobilul, taman când îmi era lumea mai dragă.
-Lasă-l naibii! m-au învins pe loc isteriile.
Esmeralda zâmbea tâmpește în ecranul telefonului mobil, abandonându-mă cât colo. Parcă mă găseam despuiat în fața unor camere ascunse. Aveam impresia că se distra de zor asupra mea cu prietenele ei, țațe ale aristocrațiilor înalte, și mă filma de zor în fața lor.
-Cu cine boala îți tot trimiți mesaje-ntruna?!? aproape că mă răsteam la ea.
Și-a lipit telefonul la piept și râdea fâstâcită, rușinată ca o școlăriță. Nu mai aveam niciun chef să o fericesc. Și îmi tot puneam întrebarea, de ce se tot ferea să își lase telefonul nesupravegheat?! Obișnuia mereu să și-l lase lângă al meu, mai ales când se ducea la toaletă. Ba chiar mă punea să sun de pe dispozitivul ei, cu număr ascuns, tot felul de senatori și deputați ca să le spun tot ceea ce îmi trecea prin minte, pe când ea râdea de se prăpădea de nedumeririle lor, mai ales când îi amenințam cu vreun control al gărzii financiare. N-ați scăpat nici domniile voastre, stimați procurori, poate v-am sunat și pe voi ca să ne distrăm nițel, așa, în miez de noapte, făcându-vă incognito „boi” cu literă mare. Esmeralda mă încredința pe atunci că își ura originea, și că fusese forțată de mică să devină o parvenită a societății elitistice, iar prin mine găsise antidotul prin care să o înfrunte.
I-am smuls cu forța telefonul. Se pierduse puțintel cu firea.
-O să afli de la mine!... mai apucă să îmi spună, înainte să arunc pe ecran vreo privire.
Încă credeam că sunt farse mesajele lui Enrico, însă când le tot derulam vedeam că erau înregistrate în memorie de vreo câteva săptămâni. Erau declarații sincere de dragoste.
-Ce-s cu ăstea?! de-abia aveam puterea să bâigui. Cine-i Enrico?
Mă bătu pe umăr, zâmbindu-mi ștrengărește. Și-a luat apoi ușurel mobilul.
-Ia loc! mă invita cu calm și politețe. Trebuie să discutăm ceva ca între oamenii maturi!
M-am așezat cumva sfârșit, cuprins între două senzații, una a sobrietății și alta a nebuniei, trântindu-mi ambele mâini în cap. Esmeralda se ridică și îmi turnă în pahar toată șampania scumpă ce mai rămăsese pe fundul sticlei. Zâmbea din răsputeri, străduindu-se să îmi dea și mie din fericirea ei. Îmi luă mâinile și mi le împreună într-ale ei.
-Știu, am fost întotdeauna egoistă cu tine. Mă gândeam mereu că eu te-am format, și-atunci era de drept cuvânt să fii numai al meu. Sergiu, nu te pot ține înlănțuit. A venit momentul să redevii tu, independent, să zbori. Tu ești deștept, excelezi printre studenții noștri spanioli. Chiar mi te lăudau până și cei mai cunoscuți profesori universitari… Asta nu înseamnă că nu am intervenit și eu pe ici pe colo! îmi râse ștrengărește. Eu țin mult la tine, și nu te merit! Tocmai din cauza asta m-am lăsat curtată de Enrico Pablos, unul dintre cei mai renumiți designeri vestimentari ai Valenciei. Capotul ăsta de pe mine de la el l-am primit, și vreau morțiș să îl folosesc cu ocazia ultimei noastre nopți de dragoste. Îți place?
Dragă procurorule, te asigur că pe-atunci nu îmi ardea deloc de capotul ei de mătase, însă acum, când mi-o vizualizez pe iresponsabila care îmi râdea ca o zăludă, te asigur că era ascunsă într-un înveliș superb, în spatele lui fiind o arătare superbă!
-Și de ce m-ai adus înapoi din aeroport? La ora asta trebuia să fiu în București! știu că am repezit-o.
-Te-am adus pentru că așa simt eu, pentru că îți sunt datoare cu cea mai frumoasă noapte de amor pe care ți-aș putea-o dărui vreodată.
Îmi venea să plâng, instant, necontrolabil, însă nu se cuvenea să o fac în fața unei femei și așa ciudate, care se transformase subit într-o nebună. Sau poți să știi, poate fusese nebună de când o cunoscusem.
Onorată instanță, în momentul acela am fost învăluit de-un fenomen de revenirea căruia m-am temut mereu. Întotdeauna am avut un mare respect pentru pornirile hotărâte ale lumii interlope. La fel ca și interlopii voștri, și ai noștri umblă însoțiți de cele mai sensibile și plăpânde fete. Numai că spre deosebire de fetele interlopilor voștri, ale noastre, la orice sindrofie, stau cu capetele plecate, nu se sparg în figuri, pentru că palmele și pumnii iubiților lor nu se revarsă asupra celor cu care se filează, ci chiar asupra lor, un lucru bun uneori, pentru că la noi în țară, rezultă din statistici că nu avem chiar atât de multe femei care să o iau razna, așa cum a făcut în acea seară Esmeralda. Ar trebui să luați și voi de la noi exemplu!
Vă jur că nu am dat niciodată într-o femeie. În acea noapte târzie eram total conștient de ceea ce făcusem. Chiar și acum vă pot relata cuvânt cu cuvânt justificările fostei mele iubite:
-Și nu înțeleg de ce dramatizezi până-ntr-atât că te-am întors din drum. Avantajul este că de acum încolo tot o să ai timp de ei. Gândește-te, nu-i minunat ca în loc să stai cu mintea la cum descresc cele zece zile la care ai dreptul să stai cu ei în România și să te întorci apoi înapoi la mine, că o să ai o viață întreagă să te tot vezi cu ei?!
Iar îi bipuise mobilul. Se comporta ca și Cenușăreasa, din desenul animat, atunci când se întorsese de la castel și era încă aiurită când o pusese mamă-sa vitregă la trebăluit prin casă. Zâmbea senin, dar și zăpăcit, atunci când îi trimitea mesaj înapoi. Prinse să se grăbească cu scrisul, că doar avea de reglat un cont sufletesc cu mine.
-Eu voi fi cea cu adevărat dezavantajată din toată tărășenia! Pe când tu, derbedeule, îți începi adevărata viață. Eu… trebuie să mă dedic definitiv treptei mele sociale. Oricum, deși mijesc zorile, să știi că în noaptea asta, sau dimineața asta, ce-o mai fi, să știi că nu o să scapi de mine! Vreau să te fructific ca niciodată. Peste câteva ore mă voi lăfăi pe urmă pentru totdeauna în brațele altui bărbat. Sper să nu îți pomenesc numele atunci când mă voi afla sub protectoratul brațelor lui—râse cu o nonșalanță nevinovată. Oricum, cu tine chiar vreau să țin legătura. Poate o să mai vii să îmi dereticești prin casă, să-mi dai cu bidineaua… Offf, ce-au mai trecut anii! Dar acum ești doctor, te-ai intelectualizat. Și știi bine cât de mult mă obosesc pe mine intelectualii. Dar n-am încotro, trebuie să stau mereu în anturajul lor, normal, cu condiția să le curgă-n vene și sângele albastru, că ăsta-i blestemul nostru, cei născuți…
Mai mult nu a apucat să spună. Scrumiera greoaie, scumpă, compactă, din jad verzui, i-a zdrobit dinții. Esmeralda a căzut instant în leșin. M-am îndreptat liniștit spre bar, mi-am luat un trabuc columbian, l-am aprins, și m-am așezat cu mult calm pe un scaun. Nu mă grăbeam. Dintr-o dată aveam tot timpul din lume. Pufăitul mă liniștea, îmi dădea o stare euforică de bine. Mi-au deranjat-o la un moment dat părinții mei, care m-au sunat din puțina lor agoniseală de pe mobilul lor pe al meu. Însă mi-am găsit rapid râvnita liniște închizându-l definitiv.
Picioarele inerte ale momentanei mele iubite mi le atingeau pe ale mele, fapt ce mă făcea să o inspectez. Era hidoasă rău, așa, cu molarii și incisivii ce îi dădeau pe dinafară, și îi făceau cerc în jurul gurii. Chiar mă întrebam de ce naiba stătusem cu ea atâta amar de vreme. Era urâtă de-a dreptul, și gândurile mele înțelepte mă sfătuiau să fug de ea văzând cu ochii. Pufăitul celui mai bun trabuc pe care îl avea în vitrină mă calma sporadic. Spun sporadic, pentru că m-am lezat atunci când am văzut scrumiera de jad verzui pătată de sânge.
Dădea să se trezească din leșin. Bolborosea cuvinte nedeslușite, așa că a trebuit să îngenunchez grijuliu în dreptul ei ca să o aud ce spune. Printre bulbucii de sânge ce îi inundau gura legam cu greu însemnătatea spuselor ei:
-Andlei, haidle să bolbim ca niștle oameni matluli. Vei… rămâne mleleu în inima mea, pe când Enlico va fi doar un simbol al neajunsurilor mlele, o folmalitate…
Mai multe explicații din partea ei nu am auzit, pentru că m-am îndreptat cu calm, și mai ales cu luciditate, către pervazul de granit al ferestrei. Am apucat sticla goală de șampanie și i-am spart fundul. M-am ales cu un buchet de cioburi pe măsura dorinței mele. Am îngenuncheat pe urmă lângă Esmeralda, care obosise între timp să mai vorbească. Vă jur că era de-a dreptul conștientă. Îmi urmărea cu niște ochi bulbucați fiecare mișcare, fapt care îmi dădea o incontrolabilă euforie. Am tras-o cu putere de păr până și-a lăsat capul pe spate.
-Ascultlă-mă pânlă la capăt! negocia, cu tot cu buclele de sânge care îi inundau gura.
Nu i-am dat șansa la alte explicații. Am strâns vârtos mânerul sticlei în pumn, și i-am înfipt partea ciobită la baza frunții, exact între osul frontal și cel parental. Am împins cu putere, având mare grijă să nu lezez osul parental—pentru că țin să vă explic vouă, celor care scurtați cu atâta ușurință ani întregi din viața semenilor voștri, că osul parental, ca s-o iau cu voi pe băbește: creștetul capului; rămâne oarecum fraged și la maturitate, ăla-i practic osul craniului care se turtește la naștere, ca să puteți ieși și voi pe acolo—și am tras cu putere până în josul bărbiei. Cioburile scrijeleau adânc fața Esmeraldei, până la os. Nu a țipat, nu a urlat, nu a avut putere să riposteze. Pur și simplu a căzut din nou în leșin.
Mi-am mai aprins un trabuc cubanez. Îl pufăiam cu calm. Între timp, mă gândeam la ceva frumos. Chiar zâmbeam pe alocuri. Mi-i închipuiam că erau alături de mine, și se cruceau de-a dreptul, pe Ulei Avocatu’, Jean Vandalizatoru’ și Solomon Barosanu’. Erau buimaci atât de rânjetul meu, cât și de experiența prin care trecea Esmeralda, iar fețele lor îmi trădau că le-am întrecut cu mult fanteziile.
Doamne, ce urâtă mai era, așa cu urmele ei brăzdate până la os. Îi calculam pe urmă cantitatea sângelui care i se scurgea prin plăgi. După balta formată în jurul ei, estimam că pierduse cam două zeci la sută din acesta, așa că mai aveam timp să trag liniștit din noul trabuc, unul columbian de acea dată. Iubita mea nu și-a mai revenit. De-atunci nu am mai văzut-o decât cu bandaje, direct în instanță, luptându-se între timp cu o sumedenie de operații. Esteticienii nu au reușit încă să îi îndrepte neajunsurile provocate de mine, și asta o știți și voi prea bine. Am avut, cu bună știință, deplina grijă ca nenorocitul acela de Enrico să nu se bucure de figura ei fină. Nu l-am văzut niciodată, doar i-am citit blestematele ălea de mesaje. Slută i-am trimis-o. Sper că de-atunci nici n-au mai fost vreodată împreună, că văd că sunteți cu toții destul de zgârciți la vorbe. Turuiți numai despre ceea ce vă interesează.
Când am constatat că se apropia de pericolul pierderii a treizeci la sută din cantitatea de sânge, am sunat frumos la urgențe. Mă bucură că am reușit să le fiu convingător. Nu mi-au luat apelul ca pe o farsă. În mai puțin de zece minute a sosit echipajul salvării, însoțit de cel al poliției. Nu m-am împotrivit la arestare, și chiar mi s-a părut din partea lor deontologic ca să mă încătușeze.
De vreo opt luni de zile n-am mai văzut panoramele Valenciei. Nu văd decât zidurile mari și albe ale închisorii, iar când sunt dus la tribunal văd doar o părticică a orașului, închipuita instanță și capul bandajat al fostei mele iubite, iar uneori, spre dezamăgirea mea, doar avocatul ei ca reprezentant. Așa că onorată instanță, onorată doar în ghilimele, nu regret nimic din faptele făcute. Eram absolut conștient când am comis surprinzătoarea infracțiune, pe care aș comite-o din nou dacă aș mai trece, Doamne ferește, prin umilitoarele ipostaze. Nu îmi mai pasă de nimic. Puteți să mă țineți vârât după gratii până n-o să mai puteți. Acum este o luptă numai între mine și Dumnezeu, în care n-au ce căuta profanii ca voi. V-am scris toate memoriile mele doar așa ca să știți, că m-am acomodat cu noua mea casă, că nu îmi lipsește nimic. Nu regret absolut nimic, și o să vă tot repet la veșnicie că am fost absolut lucid pe toată perioada controlatelor mele izbucniri…
…-Ești nebun! râdea avocatul Pedro. Ăsta-i un fel de memoriu pamfletistic, care mai mult te inculpă decât să te salveze. Oricum… e bine și așa!
Pedro îi înșfăcă rapid destăinuirea. Mai avuse ceva cazuri în care unii incriminați refuzaseră să mai spere, în ciuda interminabililor ani de pușcărie pe care îi primiseră.
Epilog
Trecuseră câteva săptămâni bune de când Sergiu nu se mai văzuse cu avocatul Pedro. Dădea tuturor impresia că îl cam uitase. Nu mai era în izolare și își câștiga liniștit solda lunară trebăluind pe lângă bucătărie. Timp de vreo zece zile avuse și un coleg de celulă, un cetățean ceh. Se urcase la bordul unei mașini de teren nou nouțe. Proprietarul îi lăsase portiera deschisă, cu motorul pornit și cheia în contact, pe când stătea liniștit în rând ca să își cumpere o șaormă. Era beat rangă, și ce îi trecuse prin minte? Portiera deschisă îl invita cu generozitate să treacă la volan, ceea ce și făcuse. Fusese prins de-abia pe autostrada din Bilbao. Acela fu barajul pe care nu mai putu să îl forțeze. Râdea cu lacrimi atunci când l-au trântit pe caldarâm și i-au încătușat mâinile la spate. Aceleași lacrimi le-a stors și atunci când polițiștii secției principale din Bilbao i-au tras o mamă de bătaie de se scăpase pe el. Nici nu-și închipuise că puteau exista dureri atât de mari în interiorul corpului.
Sergiu rămase pe urmă din nou singur. Îi plăcea depresia, iubea suferința singurătății, pentru că cel care îl chinuia acum, cel care îl adusese dintr-un om cinstit într-o astfel de stare lamentabilă, nu era nimeni altul decât Dumnezeu. Aproape că îl excita fenomenul, să îl învinovățească cu bună dreptate pe marele creator. Până când ușa de fier se trânti în lături, iar în interior năvăli, ca purtător de lumină, avocatul Pedro. Jubila de-a dreptul. Sergiu nu îi înțelegea exuberanța de a-l fi vârât și el aproape jumătate de secol după gratii. Observa cu coada ochiului cum fostul nenorocit—pentru că nu îl mai ura până-ntr-atât și se obișnuise până la urmă cu ideea ca Doamne-Doamne să își bată joc de el—îi punea pe muchia patului plase cu dulciuri, brânză, unt, tacâmuri de plastic, paste și perii de dinți, și multe altele. Nefericitul predominat de mustrări adânci de vinovăție îi aduse și cărți de specialitate, de drept și medicină în primul și-n primul rând…
-Taraaam! își deschise apoi brațele a îmbrățișare.
Avocatului Pedro nu îi păsa de uimirea lui Sergiu, care îl acuza de nebunie. Îi făcu un semn autoritar al mâinii, să nu se grăbească încă să îl ia la înjurături și șuturi. Își vârî apoi mâinile în buzunarele burdușite și scoase de acolo patru cutii din care aproape de un an Sergiu nu mai băuse. De-abia atunci îi observă și Pedro sclipirea lacomă pe care o avea în ochi.
-Aberația aia a ta de memoriu a convins instanța. Ai luat doar 18 ani de închisoare! Știi ce înseamnă asta??? își deschise cu un zâmbet larg din nou brațele a îmbrățișare.
Sergiu credea cumva că nu îl auzea bine.
-Dacă te comporți în penitenciar cum trebuie, vei ieși afară în opt ani. Adică în șapte, că un an a trecut deja pe lângă tine!
Deși îl tenta vădit, Sergiu nu se grăbi să își deschidă o cutie de bere clandestină, și nici nu se grăbea să îl îmbrățișeze pe Pedro a delir și bucurie. Se așeză în schimb pe muchia patului, reflectând adânc:
-Și, Esmeralda? A fost la recurs?
-Nu. Și-a avut în schimb avocatul, ca reprezentat. A trecut deja prin trei operații, și mai are încă tot pe-atâtea ca să înțeleagă esteticienii ceva din fața ei.
-Țigări ai?
-Pe ăstea le-am scăpat cu vederea! i se scuză Pedro, gânditor.
Sergiu își deschise o bere, fără să îl invite și pe Pedro să i se alăture ca și coleg de pahar. Părea că nu simțea gustul licorii. Reflecta undeva departe…
-Taică-miu a împlinit luna asta șaptezeci de ani. Oare o să mai am șansa ca să îl mai văd până ce-oi ieși de-aici?!...
-->
Comentarii
„Destinul unui condamnat între durere și revoltă”
Textul oferă o incursiune profundă în psihologia unui condamnat, Sergiu, care se confruntă cu sentința zdrobitoare de 35 de ani de închisoare. Prin monologul său interior și amintirile care îi revin în valuri, suntem puși să explorăm nu doar trauma izolării și a pierderii libertății, ci și rădăcinile unei existențe marcate de marginalizare, dorința de apartenență și o iubire transformată în obsedantă vendetă.
👏👏👏
Cu temeinică încântare, vă mulțumesc pentru popas!